De la flori

Imi amintesc cum intr-un an, copil fiind, ne-am dus cu familia sa petrecem sarbatorile de Paste , la bunici. Imi amintesc ca eram cu masina, o dacie pe care am avut-o ani destul de multi , pe care tata o botezase Mandruta . Pe drum , probabil ca din loc in loc incepuse sa ninga, daca nu o fi si fost asternut deja strat de zapada  iar in alte parti, primavara fiind deja in toi,  stratul de zapada acoperise ramurile pomilor fructiferi, unii  plini de flori.

Acum insa, multi, tare multi ani mai tarziu, si poate n-ar parea atat de multi anii trecuti daca nu am fi noi, cei care inca mai suntem aici,  intorcandu-ne cu gandul inapoi ,  mai putini si mai singuri decat eram pe atunci, sa ii simtim si sa-i ducem in alt fel, in alta companie, la o alta varsta, privit totul acum cu alti ochi, parca aievea vad si acum si aud  cum in ziua aceea inainte de Paste ,  tata , inspirat de peisajul dimprejur , ne-a spus atunci , in masina un vers pe care si l-a amintit din „Miradoniz”:

„E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada”….

E vorba de fapt despre…:

…..”zapada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt”….

Sa fi fost poate atunci un val de iarna tarzie uitata aici, venita inapoi peste timpul cuvenit ei , tot cam ca-n vremea de  acum, cand iara , a inceput sa se astearna pe alee si in iarba, strat de zapada din petale de flori.

Da, ciresii-n floare isi scutura zapada trandafirie a infloririi lor .

Scuzati daca intr-un context nostalgic si poetic , eu n-am gasit alta imagine decat cu un catel. In primul rand catelul nostru este un romantic , un baiat iubitor, pupacios,

e drept si cam nervos uneori, dar cine nu se mai enerveaza macar cand si cand. Deci se incadreaza , zic eu, si el intr-un astfel de decor.

Si apoi in mare parte dintre pozele mele, apar animalute. Pentru ca la noi acasa misuna peste tot macar cate un animalut. Ca e catel, pisica, cocos, gaina, bibiloi ori bibilica, gasca sau gascan, vrabie, porumbel , suntem multi , densitatea pe metru patrat este mare si cu greu se gaseste cate o poza in care nici macar o vietate, cat de mica sa nu iasa in prim sau mai indepartat decat prim plan.

Ei si tot stand eu si privind cu oarecare tristete cum primavara care a venit grabita , tot la fel pare sa isi faca bagajul si sa plece , ce vad?

Ei, cum va ziceam, poza cu ciresul scuturandu-si din ramurile doar ieri fotografiate cu ata de multe flori :

 

astazi, dupa numai o zi,  cu ele incepand sa coboare intr-un fel,  natural, purtate de gravitatie, vant sau ploi:

sau…

stilul fortat, smuls , rupt si apoi dat . Ia, uitati-va cum isi socotesc ei miscarile, dansii de mai jos. Cica:

-intai ne uitam, ne uitam, ne uitaaaaam , masuram, masuraaam (cine are cocos intelege cum se aude aaa- acesta prelungit):

–apoi ne facem curaj si ne avantam:intai  tzup si apoi zvaaarr….deschidem aripile in zbor:

Intrecere intre baieti, care mai de care mai harnic si mai tare:

Ei, ati vazut acum de ce saream?Ia si vedeti-ma mai jos:

Am cules flori pentru a ii fi util isi pe plac dragei mele.

Si cu ocazia asta, ne-am si giugiu…aaa, ciugulit un pic, cioc in cioc. Si i-am dat ei:

O sa ii miroasa gura a flori. De primavara !

Asa pornisem de la petalele de flori de cires asternute pe iarba la picioarele noastre , labute  sau gheare.

Si tot privind desfasurarea unor asemenea activitati , cum vi le-am prezentat in imaginile de mai sus , hmm, m-am gandit cum si in urma cu multe sute, ori mii de ani , ruda noastra mai mare, vreun nenea cunoscut acum mai bine sub numele de homosapiens,  mascul plecat la vanatoare, pus pe panda primavara cu ochii deschisi larg asupra diverselor neamuri pasaresti care si atunci cu siguranta , indemnati de aerul bland de primavara si de pomii cu flori , la fel ca si acum s-or fi avantat si tot ca si acum vreunei drage , flori sa ii fi dat .

Si asa vazand cum s-a intamplat , cum pasarea a acceptat floarea si cu recunostinta fata de pasaroi s-o fi manifestat, ruda noastra , cu sau poate tocmai din cauza lipsei  de vanat,  neam cu mai cunoscutele noua in vremea de acum, maimute, a imitat. A rupt o creanga, ori un buchetel de flori de unde i s-a nazarit prin mintea lui de atunci, pe care eu nu o subapreciez si a dus-o si el  unei fete dragi din grupul cu care se gospodoarea.

Altii, care poate zarisera si ei la animale o astfel de intamplare asemanatoare, l-au vazut pe colegul lor de echipa , si asa au indraznit si ei, obiceiul a fost preluat, perpetuat , transformat si de unii din ziua de azi, prea departe in timp de vremurile de atunci, chiar uitat.

A, si poate si homosapiens tot cu gura a oferit si el prima data flori.Insa  apoi ceva s-a intamplat, de oamenii din ziua de azi au evoluat si ofera in alt fel, mai putin intim si mai departat , buchetul de flori.

–