Din septembrie

S-a dus vara iute, ca orice e frumos si trece , si desi nu ma asteptam, si repet ca nu ma asteptam la asa luna octombrie cum a venit in acest an,  frigul s-a instaurat cu tot cu ploi si burnita si brr,  stapan inapoi pe meleagurile de pe care cu drag si un sut in tartita-i ,candva mi-am zis ca  l-am alungat. De ce ti-e frica, insa, nu scapi :).

Da, si a fost vara. Si ce, care sunt pozele cu care am ramas dupa ea?

Cam fara entuziasm par cele mai multe a fi facute.

Pai era cat pe ce sa nici nu am poze deloc. Cand intr-o zi de- cred, sfarsit de mai- ma pregateam sa ies de acasa cu aparatul de fotografiat la mine. Am pregatit totul si inainte sa ies, ca sa ma incalt, am agatat rucsacul de clanta usii. 🙂 Zambet , cica sau de fapt zambet amar. Deoarece in timp ce nu stiu daca am apucat sa ma incalt, insa pe acolo fiind,  aud: trosc! Ma uit la usa, ma uit la clanta, ma uit la geanta, geanta jos. Si mi-am zis imediat: aparatul.

Of course, s-a facut zob, nu pe exterior, ci pe interior. Insa doar obiectivul. Macar mi-a ramas corpul utilizabil pentru celalalt obiectiv mai vechi pe care il aveam. Obiectivul defect nu l-am mai reparat, reparatia lui m-ar fi costat prea mult si am renuntat. Am zis ca poate de banii aia o sa imi iau altceva la timpul potrivit. Si vara fiind la inceput, am folosit tot obiectivul pe care il aveam de anul trecut, da, fara entuziasm, ca simteam ca totul imi va iesi la fel si fara rost. Dar am facut totusi cateva poze.

Cand insa, ce sa vezi? Pe la….nu mai stiu data, spre sfarsit de august, adica sfarsitul verii, apare o noua varianta ubuntu (asta e un fel de windows, care insa se poate descarca gratuit) si calculatorul imi sugereaza sa fac actualizare. Zic: bine, fac. Seara tarziu, ma gandeam ca nu poate dura prea mult. La un moment dat insa nu se mai intampla nimic , ma plictisesc de asteptare si vreau sa renunt la actualizare. Dar ce, mai pot? Nu. Decat daca….fac niste prostii. Cum ar fi,  de nervi ca nu imi raspunde calculatorul la nicio comanda, scot bateria laptopului. Si cu asta fara sa imi dau seama zic adio si tuturor informatiilor, adica si pozelor pe care le aveam in calculator.

Iata cum am cam pus capac pozelor din vara si anterior verii 2016. Asa ca tot ce mai am , am de la sfarsit de august inainte.

Cum ar fi poze cu acest bradut. Molid. Care crescuse in curtea casei, singur, fara sa il planteze nimeni, si m-am tot uitam la el, gandindu-ma unde sa il mut, cativa ani in sir . In curte nu imi mai doresc brazi. Nu vreau copaci inalti. Si l-am tot tinut , cam mult se pare, asta pentru ca nu gaseam nicio solutie pentru el, iar el in timpul asta nu a stat pe loc, ci a tot crescut . Dar eu inca il consideram  mic. La un moment dat mi-am zis ca o sa il duc in padure. La Podul cu tei, ii zicea unui loc in care mergeam cu parintii cand eram mica , si in care pe atunci erau amenajate un fel de scene pe care se interpreta muzica, cred, nu imi mai amintesc rolul acelor scene , care apoi dupa ’90  au disparut, probabil dezmembrate si stranse de autoritati sau mai degraba  furate bucata cu bucata. Drumul care traversa padurea, ce alta data era plin de lume, oameni care ieseau cu masinile la gratar, la plimbare in padure , dupa o vreme si acela a fost inchis pentru ca in loc de plimbare si recrerere , ajunsesemai mult  loc de intrat cu masini mari care taiau copaci si furau lemul. La un moment dat am mai fost in cativa ani pe acolo fie la cules de urzici primavara, fie dupa flori, cresteau viorele multe , ori am mai incercat  sa iau pamant pentru florile din ghivece, insa nu a fost bun . Dar locul ajunsese atat de pustiu, incat acum nu mai pare un loc de umblat, ci salbaticit .

Asa ca mi-am luat gandul de la dus bradul meu in padure la Podul cu tei. Ma mai intalneam si cu vreun padurar, care poate ar fi zis ca m-am dus sa fur un pom, nu sa plantez unul adus de acasa. Asa ca mi-am luat bradutul, harlet de acasa, bidon cu apa, ajutoare si l-am dus tocmai sus…la locul pe care il avem noi de la tara. De la locul in care se poate ajunge cu masina pana sus , nu e foarte mult de mers. Cam 5-6.000 de pasi (numarati de telefon) numai dus . Dar cu bagaje mari dupa noi, cum ar fi bradutul, care abia atunci am bagat de seama cat e de mare. De fapt nu, mint, si cand a trebuit sa il urcam in masina si spre mirarea mea am vazut ca abia a intrat, si atunci am vazut ca e mare, desi eu inca il consideram mic.Deci cu bagaje mari si pe caldura, ca soarele , desi era toamna, inca ardea cu putere , urcusul a parut mai lung si mai greu. Lor, baietilor din poza de mai jos  insa , le-a placut. Si s-au bucurat de orice strop aducator  de racoare:

Si mie mi-a placut. E bucuria mea sa merg acolo .

Imi place  iarba luminisurilor, islazul,  cand verde , cand in combinatie cu orice fel de culori si nuante de la salbaticele flori :

si drumul serpuind printre pomii si tufele liber crescute fiecare in cate un loc al lor, drum care la inceput e tot mai usor de identificat ,

-apoi incet, incet pare sa se ascunde ca intr-un nor indepartat

-Cine a mai fost pe traseu si l-a memorat, merge inainte si deschide calea:

-Si pe aici tot drumul este, nu ?

-Ca si aici. Nasucul lui este cel mai de incredere indrumator , si atunci cand urma drumului nici nu se mai vede, el merge inainte si se opreste deseori

-Ma vezi? Eu te astept sa ajungi! pare a spune, atunci cand  abia, abia se mai vede in „drum”printre multe ierburi crescute .

-Si pe aici a fost drumul candva, sub firele inalte si uscate acoperite cu buchetele de seminte stranse ca niste ciulini, se mai zareste urma unei poteci vechi pe care incercam sa o urmam. Insa drumul printre aceste uscaciuni lasa urme si pe piele , iar in blanita cateilor mici smocuri de ciulini ce acasa au fost tare greu de scos:

Toate plantele intalnite

Si ierburile,

Si padurea,

Si uscaciunile, toate mi-au placut. Mi-au luminat ziua.

 

 

Dar mai ales pomii inalti, ale caror tulpini au prins fel de fel de forme si au atins grosimi de stejar, crescuti liberi, netunsi an de an si incarcati de roade.

Acolo cand merg sunt  Alice in tara minunilor . Totul e cand asa mare si uimitor, cand mic , marunt , minunat, ciudat . Nimic nu este de neglijat.

 

Publicitate

Prune uscate

In vara asta, pentru prima data un prun tanar, pus in pamant chiar de mine in anul 2001 cred , de la stadiul de „ce-o mai fi si nuielusa asta?” , pe cand in jurul lui ma indeletniceam cu plantatul de capsuni, al caror rod a constat mai mult in  frunze decat in fructe fructe, a dat rod bogat. Poate o mai fi facut el vreo pruna, doua si in alti ani, insa ca in vara asta, plin, frumos colorat cu fructele albastre, micute, nu a mai fost. Si ma gandeam eu tot privindu-l , cum sa fac sa nu il las sa i se iroseasca frumusetea de roade? Am facut poate vreo serie, doua de placinta cu prune, favorita mea intre placinte, insa nu a fost suficient pentru a ii consuma toate fructele , care neculese la timp , se scuturau pe pamant.

Si atunci ce mi-a venit, zic,  sa fac prune uscate la dehidrator. Nu am mai incercat niciodata pana anul asta. Dar ma gandeam eu, prunele vinete, asa cum sunt cele ale prunului mai sus amintit, mai mici si mai putin zemoase fiind , poate sunt mai potrivite pentru aceasta reteta.

Mai jos una dintre ramurile prunului, cu rod.

Nu doar o data, pe cand ma invarteam in gradina ba la prun, ba la zmeurul care creste in jurul lui, mi s-a intamplat sa aud  fosnete , venind parca de jos. M-am speriat, am zis ca o fi vreun sobolan. Sunt ingrozita de aratarile astea cu blana gri , brrr, doar cand ma gandesc!

Dar cand ma uit mai bine si o vad pe graurica din imagine. Mi-a venit inima la loc. Poate O fi din familia de grauri care a facut puiuti anul trecut la noi intr-un cuibar construit in frunzisul wisteriei .

Nu cred ca se speria de mine, ca vad ca a stat de cateva ori la fotografiat . Poate si-o fi construit vreun cuib prin apropiere si vine des la cules de …ea stie ce , sau doar pentru socializare ? 🙂

 

Dar revenind la subiectul principal,  am purces pentru prima data si fara vreo informare prealabila despre cum ar trebui procedat, la incercat uscat prune.

Rezultatul? Dupa procedura care am crezut eu ca este de uscare, cu prunele trecute prin aerare la cald in aparatul de deshidratat, pe cand eu ziceam ca treaba e gata , ma uit la prune dupa vreo  cateva zile, si ce sa vezi? Pe prunele mele uscate crescuse blanita de mucegai. Deci, esuat prune puse la uscat.

Dar nu abandonat. 🙂

Cand mai tarziu, iara s-au copt alte prune, de data asta cele mai mari , mai carnoase si mai zemoase, iar ma uitam cu regret la ele cum stau in pom degeaba si noi nu reusim sa le consumam. Magiun, dulceata, nu prea consumam noi de niciun fel , nu avem relatie de prietenie cu dulceturile. Alcooluri? Da, se mai face cate un preparat, dar nu din prunele astea. Prin urmare, zic : trebuie sa mai incerc o data. Culeg (nu eu, dar formulez la persoana intai pentru exemplificare procedura) cam o galeata de prune si ies pe net sa vad cum fac altii prunele uscate. Si aflu ca mod de preparare uscarea pe lojnita, un fel de gratar din scandura , pe care ar trebui sa stea prunele intinse , dupa oparire, ca sa se scurga bine si sa se usuce natural. Apoi uscarea in cuptor , un ceva oarecumva. No. Eu am dehidrator. Si gasesc si pe un nene care zice ca el usuca zeci de kilograme de prune intr-un an la aparat de deshidratare electric si lui ii reuseste procedura. Prin urmare inseamna ca am gresit eu undeva prima data. Deci mai incerc.

Nenenea cu experienta mai mare, sa zic asa, zicea ca pune prunele crude, spalate si uscate si pudrate cu scortisoara. Am incercat si eu si cu prune crude, fara scortisoara sau alte pudre, dar si cu prune oparite  , adica puse in apa fierbinte si scoase dupa ce au inceput sa isi schimbe culoarea si sa li se crape pielita. E drept ca m-am moscolit si pe maini si cam mare parte din vasele folosite si aproape sufrageria toata , ca acolo am tinut aparatul, dar si bucataria cu o sustanta lipicioasa din prunele oparite, pe care inante de a le pune spre uscare le-am taiat in jumatati , le-am scos samburele si desigur le-am ales sa fie sanatoase. Nu sunt nici stropite cu nimic.

Apoi dupa ce am scos prunele, adica dupa vreo doua reprize de cate douasprezece ore, cu o mica pauza intre reprize, si mai multe serii de prune la rand, nu am curatat in ultima seara imediat aparatul, astfel ca zeama scursa din prune, lipicioasa si ca un gel s-a depus pe toate gratarele, si pe baza aparatului si am frecat la ele apoi jumatate de zi sa le fac la loc ca noi.

Cu prunele in plin proces de uscare, a mers in paralel si fabricarea unei lojnite :). Din nuieluse de alun. Asta a fost o surpriza si a iesit foarte frumos.

Dar mi-a fost mila de ea, sa pun lipicioasele prune peste nuielusele curatate cu migala , cu atat mai mult cu cat erau uscate, uscate bine , nu mai aveau nevoie sa se scurga sau aereze, si fara niciun adaos de substante blambla, ce or fi punand pe cele din comert.Doar le-am mai intins ca sa le urmaresc mai bine, sa nu se strice ca si prima data.

Iata doua poze cu ele. Poate nu par fotogenice tare, dar sunt bune si a meritat si a doua si urmatoarele incercari. Pentru ca am facut vreo trei serii la rand de prune uscate. O data prunele direct crude, si de mai multe ori, nu am numarat , prunele intai oparite. Parerea mea este ca cele oparite inainte sunt mai bune. Nu se intaresc dupa uscare, raman mai elastice astfel incat sa le poti mesteca :), fara sa ramai cu senzatia ca mananci talpa. Le am deja de vreo doua saptamani si se mentin ca in ziua in care le-am scos din aparatul de uscare.

–

 

Cum s-a grabit luna aprilie

…sa se imbrace in flori zi de zi, inca din primii zori (ai lunii).

Mai devreme ca niciodata in vreun alt an, din ultimii pe care mi-i amintesc eu mai bine au inceput sa rasara pe ramuri golase boboci de flori, aici, mai jos putin , de la o azalee debutanta in 2016 in gradina mea,

si alaturat ei, tot debutant ,  un larice interesant educat sa isi indrepte ramurile cu buchetele de ace verzi, nu spre cer , ci in jos, inclinandu-se parca spre pamant. Zice ca nu ar trebui sa creasca mai inalt de 2 metri, de-aia l-am si ales eu , careia nu-mi plac copacii nici pomii prea inalti, pentru gradina mea. Iata-l inverzit:

Intr-o vreme imi doream sa am mar in gradina. Nu pentru mere, ci ca sa ii vad primavara florile roz, mari, ca de zahar. Acum am cativa , uneori rodesc si ma foarte multmesc ca nu fac umbra doar , alteori si daca ii vad ca infloresc, ma bucur fantastic de florile lor. Din cei cativa, unul se remarca prin flori an de an, cel columnar, pe care il puteti vedea si mai jos, intai cu bobocii abia rasariti, apoi si frumos inflorit. Este cel mai frumos mar inflorit, insa cand este vorba de rodit…hm, pauza. Parca am zarit unul, doua mere cam sfrijite anul trecut de la el. Nu stiu din ce motiv nu prinde rod, n-o fi prea de soi bun roditor, o fi numai pentru decor :). Ia uite-l : mandru imbobocit,

-apoi si usor inflorit,

-plin de flori , dar nici nu se vede in poza cat de frumos era in realitate:

-si cu un detaliu al catorva dintre flori:

-Se intampla cam pe la jumatatea lunii aprilie asta, cand venise un val de caldura cu temperaturi de circa 25 de grade timp de cateva zile la rand, ca toti incepusera sa se vaite (deja) de caldura si seceta. Cam 16 aprilie sa fi fost. Si am zis eu, jumatate din luna a trecut deja, cald afara, hai sa imi scot si eu cateva rasaduri sa imi pun in solar.

Zis si facut. Am mobilizat ajutoare si am carat afara jardinierele cu rosiile crescute lungi cat fereastra de inalte si le-am sprijinit in solar de una dintre laturi. De cald ce era, nici n-am putut sa stau prea mult in solar sa plantez mai multe fire de rosii, ci numai cam o jardiniera. Restul le-am lasat pentru alta zi. Numai ca  ce sa vezi, ma uit la prognoza meteo si ma infior, se anunta ca in saptamana ce urma vor fi peste noapte temperaturi deosebit de scazute, poate chiar negative. Asa ca ce n-am apucat sa plantez, am luat inapoi in casa, iara plimbat, apoi nu mai stateau rosiile drept la fereastra, ca in solar se inmuiasera de la caldura si li se aplecasera tulpinitele. Le-am sprijinit cu chiu cu vai de diverse suporturi improvizate , sa mai stea drept cateva zile pana vremea si puterile mele si de asemenea si timpul meu imi vor permite sa ma ocup de ele iara, in cel mai scurt timp posibil. Am mai reusit de atunci sa mai pun cateva doar, mai am inca multe de plantat iar. Incerc sa imi fac timp.

Aici cum dupa ce  am scos partial jardinierele cu rasaduri afara, se vad rosiile pe care am apucat si le-am plantat in jurul datei de 16 aprilie. Si pana la urma nu a fost noaptea temperatura de zero grade, desi de atunci de doua ori in doua saptamani consecutiv la fel s-a anuntat. Nici nu ma mira, ca la Azuga, de exemplu, saptamana trecuta a nins. Si in nordul Europei spunea cineva care calatoreste frecvent acolo, ca a plecat de la noi in tricou si acolo , in Germania a trebuit sa isi puna haine de iarna. Asa ca am avut noroc ca pana la noi dintii de ger ai iernii nu s-au aratat in aprilie.

 

 

Dar una peste alta, am avut in aprilie tufe inflorite de nasturasi

-Si de iberia, floare ale carei frunze raman vesnic pe ramuri inverzite, chiar si iarna, dar care infloreste numai o data pe an, la inceputul primaverii.

-Si tdintre frunzele dese ale margaritarelor au rasarit clopoteii parfumati ai florilor de  lacramioare :

-Si covor de phlox pitic, un soi tarator care nu se inalta deloc de la sol.

-Si Keria Japonica, tufa cu multe, multe flori galbene si dese , ca niste mici sori care imprastie lumina si bucurie in jurul lor:

-Si bujorul arbustiv, care creste an de an tot mai frumos. Anul asta mi-a dat cateva emotii cand am vazut prin iarna cateva ramuri cu boboci rupte. Insa i-au fost pusi niste tutori si un fel de plasa de protectie sa nu mai fie calarit de cantatorii pitici si stricatori ai curtii , cocoseii si gainusele lor , si iata-l acum inflorit frumos. Pacat ca nu a prea avut parte de zile insorite in perioada in care i s-au deschis florile si s-au trecut mai repede anul asta . Iarna scurta, caldura venita mai devreme l-au pacalit si l-au grabit, astfel ca el, care de obicei pe 4-5 mai era inflorit, anul asta cu vreo trei saptamani mai devreme si-a deschis florile si a mai si patimit un pic de frig.

-De liliac ce sa mai zic? Si el la fel! Inflorea in luna mai. Acum in luma mai cred ca va fi si gata scuturat de flori. Tot la jumatatea lunii aprilie si liliacul a inflorit:

-Mai jos in prim plan, neclar, liliacul si in planul indepartat ciresul japonez. A fost o perioada plina de flori, de culori, de parfum :

Wisteria si barzaunele care in fiecare primavara cand e inflorita ea, isi face aparitia:

-In lumina soarelui ii stralucesc arpioarele de ai zice ca aripile lui si-ar fi luat culoarea florilor. Si el straluceste , dar si albul sidefat al florilor :

-Si…un alt barzaune se aude apopiindu-se. Hm, asta e doar unul din cele circa 100 care traverseaza zilnic cerul de deasupra noastra:

-Pe cerul senin, poluatori si facatori de noi nori. Barzauni poluanti, daunatori:

-Revenind insa la noua luna a florilor, care a fost aprilie in acest an (oare ce ii va mai ramane lunii mai? vom vedea, desi nu cred ca ramane nici el fara flori), chiar si gutuii au inflorit mai devreme, ei tot in luna mai de obicei isi deschideau pe ramuri bobocii si florile lor:

-De cativa ani tot incerc sa vad frunzele pieloase ale gutuiului.Pieloase, cum am citit undeva ca le descria Ana Blandiana. Le tot fac poze de-a lungul anotimpurilor in care sunt aici si sunt verzi. Acum , primavara mie mi se par nu atat pieloase, cat acoperite de mult puf, imblanite aproape. Ca si cum ar fi acoperite de plase de paianjeni .

-Ei si marea mea surpriza, azaleea rosie . Ea clar inflorea spre sfarsitul lunii mai.

In anul 2012 imi aduc aminte  ca pe 25 mai o fotografiam si apoi scriam despre ea , botezand-o Micuta gheisa:

https://gradinareasa.wordpress.com/2012/05/23/micuta-gheisa/

Si ea anul asta s-a foarte grabit si a inflorit cu o luna mai devreme . Si rectific, pe 23 mai 2012 se intampla.

-Si lalelele galben-orange care de obicei infloreau la inceputul lunii mai:

Se va incheia maine luna florilor din anul 2016, care in gradina mea si in opinia mea a fost aprilie de data asta.S-a grabit sa vina cu trena plina de flori si se grabeste sa plece in lumea amintirilor.

De fiecare luna de primavara a fiecarui an mi-a parut rau cand a plecat.

Si vara e frumoasa, dar parca  primavara e anotimpul sperantei , al asteptarilor , al culorilor diverse, proaspete, limpezi, e anotimpul in care dragostea pare ca pluteste in aer pe aripile tuturor insectelor, ale pasarilor care isi reiau trilurile incantatoare, e cel mai frumos timp al anului, zana florilor.

Mai este si mai tot luna de primavara, si sunt convinsa ca si mai va avea florile ei si parfumul specific al lor. Deja vad boboci multi anuntand ca sunt nerabdatori …

 

Ciresul japonez

Ciresul japonez pe care il puteti vedea in imaginile de mai jos e fotografiat din curtea unui vecin, de la distanta de vreo alte doua gradini intre noi. Date find acestea, eu zic ca arata multumitor ca si fotografie, ei, nici eu vreo profesionista in ale fotografiilor nu ma consider, nici nu aspir sa ajung, desi activitatea asta imi place. Ata de mult, incat din vina acesteia am facut si riduri la ochi , de la cum strang ochiul sa iau in vizor o anumita captura. Macar asa am pe ce da vina :).

Revenind la ciresul japonez: in primul rand, eu nu prea inteleg de ca i se spune cires, ca nu face nicio cireasa. Si cred ca nici alte fructe, despre asta voi confirma in viitor , peste cativa ani daca si micul meu cires japonez va rodi sau ba. De fapt pomul seamana izbitor cu un zarzar. Atat de izbitor, incat in urma cu oarece ani, poate vreo zece, cand vecina si-a plantat in curte pomul acesta care atunci cand e inflorit, e atat de frumos, am vazut si noi, ori mai degraba as zice ca mama, eu nu cred ca am fost implicata in vreun fel si am solicitat vecinei sa ne faca rost si noua tot de la aceeasi sursa de un pom asemanator, ca ne-am fi dorit si noi asa ceva. Inainte de asta vazusem in urma cu si mai multi ani un cires japonez inflorit la unchiul meu in curte.

Dupa o vreme, ne-am trezit cu niste oameni la poarta care aveau intr-un ghiveci mare, cel mai mare pe care l-am avut noi vreodata si il mai avem si acum, il folosim la stransul frunzelor, crengilor uscate, la depozitat diverse lucruri prin gradina si la transportat dintr-un loc in altul ca desi este mare, e usor. In marele ghiveci, un pom. Un pom care semana izbitor cu un …zarzar. I-am facut un  loc in gradina si l-am tinut cativa ani, asteptand sa il vedem ca pe al vecinei, cu flori roz pline de volanase. Pomul, cam puturos. In primii ani a tras chiulul, nu a inflorit. In urmatorii, a inflorit: curat zarzar, flori de zarzar roz bombon, nu mai stiu daca nu cumva a facut apoi chiar si zarzare. Si n-ar fi fost o minune prea mare, dar la noi in curte cresc zarzarii de capul lor, care pe unde si eu tot scot la ei si ii arunc, iar pe asta adus cu ghiveciul la poarta am dat si bani. A mai cumparat cineva zarzar in afara de mine si  de familia mea?

Pe zarzareanu dupa o vreme l-am scos si i-am facut de petrecanie, cred. In locul lui, acum creste un …corcodus (pentru mine zarzar si corcodus e acelasi lucru, dar cred ca unii boteaza cu numele de corcodus zarzarul ale carui fructe sunt galbene cand se coc). Cateodata se umple de fructe .

Insa dupa un timp, am gasit in comert, nu mai stiu unde, dar am gasit si am cumparat pe micutul de mai jos, care este ciresul nostru japonez. Cu flori asa cum trebuie. Si deocamdata fara niciun fel de fructe. Oricum, rostul lui la noi in curte sunt florile, ca zarzare nu ne mai trebuie. Ca si marime  este cu mult mai mic decat zarzarul cumparat inaintea lui.Dar ca frumusete… de data asta pe gustul nostru.

 

Va doresc saptamana usoara, numai cu bune!

 

De la flori

Imi amintesc cum intr-un an, copil fiind, ne-am dus cu familia sa petrecem sarbatorile de Paste , la bunici. Imi amintesc ca eram cu masina, o dacie pe care am avut-o ani destul de multi , pe care tata o botezase Mandruta . Pe drum , probabil ca din loc in loc incepuse sa ninga, daca nu o fi si fost asternut deja strat de zapada  iar in alte parti, primavara fiind deja in toi,  stratul de zapada acoperise ramurile pomilor fructiferi, unii  plini de flori.

Acum insa, multi, tare multi ani mai tarziu, si poate n-ar parea atat de multi anii trecuti daca nu am fi noi, cei care inca mai suntem aici,  intorcandu-ne cu gandul inapoi ,  mai putini si mai singuri decat eram pe atunci, sa ii simtim si sa-i ducem in alt fel, in alta companie, la o alta varsta, privit totul acum cu alti ochi, parca aievea vad si acum si aud  cum in ziua aceea inainte de Paste ,  tata , inspirat de peisajul dimprejur , ne-a spus atunci , in masina un vers pe care si l-a amintit din „Miradoniz”:

„E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada”….

E vorba de fapt despre…:

…..”zapada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt”….

Sa fi fost poate atunci un val de iarna tarzie uitata aici, venita inapoi peste timpul cuvenit ei , tot cam ca-n vremea de  acum, cand iara , a inceput sa se astearna pe alee si in iarba, strat de zapada din petale de flori.

Da, ciresii-n floare isi scutura zapada trandafirie a infloririi lor .

Scuzati daca intr-un context nostalgic si poetic , eu n-am gasit alta imagine decat cu un catel. In primul rand catelul nostru este un romantic , un baiat iubitor, pupacios,

e drept si cam nervos uneori, dar cine nu se mai enerveaza macar cand si cand. Deci se incadreaza , zic eu, si el intr-un astfel de decor.

Si apoi in mare parte dintre pozele mele, apar animalute. Pentru ca la noi acasa misuna peste tot macar cate un animalut. Ca e catel, pisica, cocos, gaina, bibiloi ori bibilica, gasca sau gascan, vrabie, porumbel , suntem multi , densitatea pe metru patrat este mare si cu greu se gaseste cate o poza in care nici macar o vietate, cat de mica sa nu iasa in prim sau mai indepartat decat prim plan.

Ei si tot stand eu si privind cu oarecare tristete cum primavara care a venit grabita , tot la fel pare sa isi faca bagajul si sa plece , ce vad?

Ei, cum va ziceam, poza cu ciresul scuturandu-si din ramurile doar ieri fotografiate cu ata de multe flori :

 

astazi, dupa numai o zi,  cu ele incepand sa coboare intr-un fel,  natural, purtate de gravitatie, vant sau ploi:

sau…

stilul fortat, smuls , rupt si apoi dat . Ia, uitati-va cum isi socotesc ei miscarile, dansii de mai jos. Cica:

-intai ne uitam, ne uitam, ne uitaaaaam , masuram, masuraaam (cine are cocos intelege cum se aude aaa- acesta prelungit):

–apoi ne facem curaj si ne avantam:intai  tzup si apoi zvaaarr….deschidem aripile in zbor:

Intrecere intre baieti, care mai de care mai harnic si mai tare:

Ei, ati vazut acum de ce saream?Ia si vedeti-ma mai jos:

Am cules flori pentru a ii fi util isi pe plac dragei mele.

Si cu ocazia asta, ne-am si giugiu…aaa, ciugulit un pic, cioc in cioc. Si i-am dat ei:

O sa ii miroasa gura a flori. De primavara !

Asa pornisem de la petalele de flori de cires asternute pe iarba la picioarele noastre , labute  sau gheare.

Si tot privind desfasurarea unor asemenea activitati , cum vi le-am prezentat in imaginile de mai sus , hmm, m-am gandit cum si in urma cu multe sute, ori mii de ani , ruda noastra mai mare, vreun nenea cunoscut acum mai bine sub numele de homosapiens,  mascul plecat la vanatoare, pus pe panda primavara cu ochii deschisi larg asupra diverselor neamuri pasaresti care si atunci cu siguranta , indemnati de aerul bland de primavara si de pomii cu flori , la fel ca si acum s-or fi avantat si tot ca si acum vreunei drage , flori sa ii fi dat .

Si asa vazand cum s-a intamplat , cum pasarea a acceptat floarea si cu recunostinta fata de pasaroi s-o fi manifestat, ruda noastra , cu sau poate tocmai din cauza lipsei  de vanat,  neam cu mai cunoscutele noua in vremea de acum, maimute, a imitat. A rupt o creanga, ori un buchetel de flori de unde i s-a nazarit prin mintea lui de atunci, pe care eu nu o subapreciez si a dus-o si el  unei fete dragi din grupul cu care se gospodoarea.

Altii, care poate zarisera si ei la animale o astfel de intamplare asemanatoare, l-au vazut pe colegul lor de echipa , si asa au indraznit si ei, obiceiul a fost preluat, perpetuat , transformat si de unii din ziua de azi, prea departe in timp de vremurile de atunci, chiar uitat.

A, si poate si homosapiens tot cu gura a oferit si el prima data flori.Insa  apoi ceva s-a intamplat, de oamenii din ziua de azi au evoluat si ofera in alt fel, mai putin intim si mai departat , buchetul de flori.

–

Zile cu flori, multe pretutindeni imprejur flori

Eu le credeam prietenele mele, pe ele, vrabiutele.

Iarna le pun pe pervaz la fereastra cate-o caanita de graunte de grau, ba atunci cand n-am le pun arpacas, curat, spalat, cu varful rotunjit sa nu le zgarie pe micutele gatlejuri. Si ele ce fac acum, cand visinii din curte , de la care eu astept sa culeg si sa mananc visine dulci-acrisoare, zemoase , bune, sunt infloriti? Iata ce figurant de vrabioi obraznic. Intai as zice ca nu m-a vazut. Culegea atent o floricea. Apoi s-a uitat lung la mine si a observat  ca stau cu ochiul aparatului de fotografiat pe el si atunci nici vorba sa se fi speriat si sa fi zburat, ci parca demonstrativ a ciugulit, a rupt si a trantit vreo floare, doua de visin inflorit  din pom, jos.Iata fazele:

-ciugulesc,

-ciugulesc,

-hopa! ia te uita!

-chiar ma priveste, ma fotografiaza cineva.

-ei bina, na! uite cum pot sa mai rup inca una,

-si inca una,

-as putea pe toate sa le culeg, ti-a placut pana acum, da?

-daca ma mai urmaresti mult, iti pun toate florile din pom jos, la picioare!

-Nu ma supar pe ele, pe vrabiute, oricum. E prea frumos afara, pretutindeni e totul inflorit. Flori in tot felul de culori, si atunci, eu de ce sa vad inaintea ochilor mei numai rosu?

-Un rosu frumos, rosu de flori, rosu de la lalelele inflorite, intai au avut cupele florilor stranse, inchise, dar chiar si atunci atat de frumoase mi s-au parut. Pentru ca asa si sunt, nu doar mi s-a parut. Si poate datorita iernii blande, nu stiu daca asta este motivul pentru care au inflorit abundent, ca in anii de la inceput, cand initial mama le-a pus in pamant . Le-am primit de la un vecin care si-a desfiintat pe la inceputul anilor 90 o plantatie de flori, inainte crestea flori, apoi dupa 90 a pornit o alta afacere si probabil ca n-a mai avut nevoie de atatia bulbi de lalele. Si la inceput aveam in primii ani cate 500 de flori inflorite, toate de un rosu aprins, atat de frumos este in perioada in care infloresc! Apoi tot mama zicea ca ne-au disparut din lalele pentru ca nu le-am sapat des, sa scoatem bulbii periodic din pamant. Eu am sapat intr-un an, dar a fots destul de greu, au coborat bulbii mult in pamant si a trebuit sa sap adanc, a fost destul de greu. Apoi stiind ce efort necesita si avand ba toamna alte flori inflorite, pe care nu am putut sa le deranjam, ba apoi , dupa trecerea florilor, tufanele de obicei, venea iute frigul, iarna si cine sa mai stea afara in frig, amanam pentru anul urmator si mai ramaneau bulbii in pamant , nesapati, nerasfatatati  si cresteau de capul lor inca un an. Dar iata-i ca nu au disparut, nu lipsa sapatului si a scoaterii din pamant in mod periodic i-a afectat, si au inflorit anul asta iar, ca la inceput. Pe numarate 460 de flori langa gard si altele vreo 50 pe brazda din fata casei, pe care sunt insa lalele si galbene , si rosii, si portocalii. Deci peste 500 de flori.

 

-Si el , Pepito, o floare intre flori:

-Nu lipseste nimeni de la fotografia cu lalele.

-Rosu in fata ochilor :).

 

–

 

Necuvantatori

Pregatirile sunt in toi pentru intrecerea anuala de frumusete.

Care dintre toate frumoasele , face inima juriului sa bata mai cu foc?

Frumusetea unora dintre ele, ma lasa fara cuvinte:

 

 

-In general, toate sunt in grupuri de cate cel putin trei si pana la…abundenta de petale si flori:

Pare ca ar fi predominant  in concurs culoarea de petale balaie. Dar nu e asa.

Avem si blue, so blue:

-si just blue :

-Avem si roze, chiar daca nu trandafiri, doar flori cu petale rozalii:

-in  tonuri de  magenta,

-pana la ciclam

-si roz pal

-ba chiar si rosu,

-In alte culori din paleta de zambet a pamantului catre soare, alb-crem, nuanta untului , sa fie cam cat un batalion (de flori, nu are treaba primavara cu razboiul)

 

-dar si in cel mai curat alb pe care imi pare sa il fi vazut eu vreodata, pe primii  boboci ai unui cires amar atat de tanar, incat pana acum nicio cireasa nu a rodit. Il astept cu rabdare, nu dau zor zilelor, dar il astept sa rodeasca. In vara asta, sper.

 

 

-O parte dintre concurenti, sau cel putin reprezentanti ai lor, i-am prezentat. Acum intrebarea legitima, care urmeaza este din cine sa fie alcatuit juriul?

Ricky se arata prin zona mereu interesat de tot .

La fel si matza, strange si ea din mustati si masoara distanta dintre flori si rezistenta tulpinilor lor :

Dar ei nu sunt foarte impresonati de niciuna dintre flori.

Mai interesati ar putea fi:

-gainuta ciugulitoare prin ierburi , care priveste scrutator

-si unul dintre partenerii ei de gradinarit, cocoselul tantos si cantator

Care una-doua isi dau cu ciocul sa deguste din aproape toate noile aparitii. Nu stiu care e criteriul care le trezeste interesul numai catre anumite plante, cu sau fara flori.

Cum vedeti, flori acum avem, este categoric acum vremea lor.

Juriu am aratat cateva optiuni, nu foarte hotarat, nici static intr-o pozitie, ci colindatori si cercetatori printre toate ale gradinii. Isi iau treaba foarte in serios.

Si acum sa vedem  alegerea finala. Un nou jurat, a hotarat si a decis sa se exprime.

Deci, the winner is :

(si ma scuzati cu ro-ngleza)

Ce intelegeti voi din ce ne indica pisica? Cracile tepoase ale unui netuns de  trandafir si fara flori?!Of, cu juriul asta de necuvantatori! Sa inteleaga si sa aleaga fiecare ce o vrea. Daca poate, ca si mie , e drept, imi este tare greu sa fac o alegere. Imi plac toate, fiecare in felul lor.

Prea devreme

Sambata am chemat pe un nene care ne-a toaletat si anul trecut o parte din pomii din gradina, sa aplice si anul asta taierile asa cum stie el.

Am tot chemat ani la rand cand pe unul, cand pe altul, oamenii in varsta cu experienta in taierile de rod la pomii fructiferi, dar n-am prea avut rezultate. Din cate imi amintesc eu, dar poate sa fi fost mai multi altii care s-au perindat pe ramurile pomilor nostri, cand am plantat trei meri acasa si erau inca puieti, in primii vreo doi ani la rand am avut un baiat tanar care nu stia prea multe pe lumea asta, abia intelegeai ce spunea atunci cand vorbea, dar care lucrase pe la o ferma , cum erau inainte fermele de meri si care zice-se ca ar fi fost invatat cum sa aplice corect taierile de rod. Apoi au fost trei: un nene, Claudel, caruia ii placea cam mult bautura si pe care rareori il prindeai altfel decat clatinandu-se pe drum si care spunea ca ar putea sa fie profesor universitar in taiatul pomilor fructiferi, asa experienta si rezultate bune are. Adevarul este ca toamna si primavara greu reuseai sa il prinzi, era tot timpul chemat prin livezile, nu putine, ale oamenilor care nu stiau sa isi tunda singuri pomii sau nu aveau timp sa se ocupe de ei , ca si noi. Ca aspect aratau foarte bine pomii tunsi de nea Claudel, multa lume ne intreba cine s-a ocupat de ei, doar vazandu-i pe cei de la strada, dar rod sa aduni de la ei, nu prea am avut .

Nu stiu ce s-o fi mai intamplat cu acest nene, am intalnit apoi pe altul, nea Aurica, omul se ocupa de ani de zile numai de amenajari de gradini si de pomi si l-am adus si la noi . Ne-a tuns si probabil si legat via, a tuns pomii, s-a laudat cu talentul lui, l-a criticat pe cel dinaintea lui, a si ras putin de el, ce nu mi-a placut mie la nea Aurica a fost ca folosea mult substante chimice pentru stropit pomii si nu era chip sa ma inteleg cu el, cand eu ii explicam ca eu nu vreau sa folosesc chimicale in gradina mea. Era berbec ca si mine si nu ne-am putut intelege, asa ca in anul urmator la recomandarea unul fost coleg de la gradinita 😀 , am adus pe altcineva, o echipa de doi barbati care obisnuiau sa lucreze impreuna si care se ocupau in mare parte din timpul lor de pomi . Mi-a placut de ei, pomii toaletati de ei erau prezentabili, aratau frumos tunsi, dar aceleasi rezultate ca si pana atunci: fructe putintele. Nu m-am plans, am considerat ca asa o fi cu pomii tunsi scurt, care nu sunt lasati sa creasca liber, dau rod putin. Si inca mai am un pic credinta asta, dupa ce am mai vazut pomi salbaticiti , crescuti inalti ca si stejarii si plini de fructe.

Anul trecut, in 2015 adica , a venit la noi printr-un prieten , nea Vica. Care asa cum va spuneam in introducere ne-a tuns numai o parte dintre pomi, asta pentru ca eu cand am vazut cum le aplica el taierile, am ras de el. L-am intrebat daca a mai facut vreodata asa ceva sau daca se pricepe vreun pic, pentru ca pomii aratau diferit fata de cum ii tundeau ceilalti dinaintea lui, cam toti intr-un anume fel si anume toate nuielele taiate la ras, nu ma pricep sa explic mai bine.Nea Vica insa lasa o parte din crenguta cu un mugure in plus fata de cum taiau altii si mie mi s-a parut ca aspectul pomilor e un pic caraghios, ca aratau ciuntiti.

Si am ras eu de om, am zis sa nu taie si din pomii de la strada sa rada lumea de noi si asa a facut omul, cum am cerut noi. Dar ce sa vezi? Pomii tunsi de el au rodit mai bine decat in alti ani. Acum nu stiu daca a fost neaparat meritul lui, desi omul mi-a spus anul trecut ca el petrece mult timp afara urmarind dezvoltarea a tot felul de pomi si plante, sau daca a fost si vara calduroasa si iarna blanda din anul anterior cele care au influentat rodirea pomilor in 2015.

Asa ca sambata l-am chemat din nou pe nea Vica. Am vazut ca el ne-a spus ca am avut noroc ca a venit atunci, pentru ca daca ar mai fi intarziat, ar fi putut fi prea tarziu pentru pomi si i-ar fi afecta taierile tarzii, mugurul fiind la timpul actual prea dezvolatat fata de alti ani.

M-am dus si eu astazi pe la cativa pomi si m-am mirat si eu. Pentru luna februarie, fie ea si spre sfarsit, mugurii sunt foarte dezvoltati. La toate.

Liliac

Piersic

Zarzar

Gutui japonez

O atmosfera ca de primavara. Cam devreme, mult prea devreme.

–