Prin ceata

In urma cu cateva zile, nu mai stiu exact ziua, sa fi fost marti sau poate miercuri dimineata, ma trezesc si ma uit cu ochii inca nelimpeziti bine , pe fereastra. Se lumina atunci de ziua si afara era ceata deasa, prea cetos mi s-a parut mie pentru luna aprilie. Ma dau si jos din pat si ma uit mai bine spre gradina, cand …ma ingrozesc dintr-o data: „a nins!” imi zic eu privind catre bradul argintiu pe care l-am zarit inainte de orice altceva, fiind cel mai usor vizibil la o prima vedere de la fereastra mea. Cand ma uit mai bine, nu era alb niciunde altundeva, numai in fata bradului, peste noapte ciresul aflat intre brad si casa , impodobit deja de boboci de cu o seara inainte, pe care insa nu l-am observat, fiind  cu florile inchise , isi deschisese buchetele cu flori si era alb tot, in straiele de sarbatoare ale primaverii .

Poza nu este din acea dimineata cetoasa, ci este de azi. Insa atunci am trecut in cateva clipe de la socul gandului ca peste noapte a nins si a fost acoperit totul dintr-o data de zapada, la bucuria revederii intr-o aceasta noua primavara, ca si in alti ani , a ciresului inflorit.

Si inca o poza, facuta tot din spatele ferestrei si cu telefonul .Cam neclara, e drept, insa  e o poza fara perdea :). La propriu.

 

Noutati

Au inceput sa apara prime semne de viata , atat in casa, in vasele in care pregatesc rasaduri pentru plantele pe care voi incerca sa le cultiv in gradina , cat si afara, in gradini .

In premiera , fata de toti anii de pana acum , voi incerca sa cresc si eu numitul catravete amar (momordica) , bitter melon  i se spune in engleza, nu stiu de ce la noi a fost tradus in loc de pepene, castravete. Poate pentru ca aspectul fructului seamana mai mult cu al unui castravete. Am incercat sa ma informez putin pe net despre cultivarea lui si am retinut ca nu ii place vremea racoroasa, ca, de exemplu exista riscul ca samanta sa putrezeasca in pamant daca i se da multa apa, in stadiul de incoltire/rasarire sau daca este asezata intr-un loc cu temperatura mai scazuta. Cat de scazuta? Am cam uitat. Oare sub 20 de grade ? In fine, prin urmare am adus jardiniera in care am pus semintele la incoltit in una din cele mai calduroase camere ,in dormitor,  unde sta pe pervaz in fata unei ferestre insorite, orientate spre sud , iar sub pervaz este caloriferul adeseori cald. Ei , si din 11 seminte cate am avut , nu au rasarit toate, dar cateva , da. Ba inca la una se vedea semn ca ar incolti, era ceva verde, dar nu a mai crescut coltisorul spre lumina.

Asa ca ma astept ca anul asta sa am cateva plante de castravete amar, pe care planuiesc sa il mut afara in solar, unde este mai ferit de intemperii, nu mai devreme de luna mai  si, probabil sa ii pun   ceva suport (sfoara?) pe care sa se sprijine.

Desi parca am citit ca poate fi lasat si sa se intinda direct pe pamant,  ca deh, doar e  pepene.

Daca ii va merge bine, pe masura ce va creste o sa il urmaresc si fotografiez evolutia.

Nu este premiera pentru cartofii dulci. Am mai incercat si anul trecut. Am inceput insa mai tarziu sa ma ocup de ei , fata de anul asta cand cred ca inca din ianuarie am pus cativa in apa , taiati in jumatati . In felul asta din jumatatile de cartofi dulci, dau radacini si apoi cresc pe coaja lor frunzulite, care se dezvolta apoi in adevarate mici plantute. Cand plantutele au tulpina cu cateva frunzulite, urmeaza sa fie desprinse de cartof si puse (fiecare separat) in apa pentru a prinde radacini si apoi in pamant .

Tufele de mai jos sunt cele crescute direct din cartof. Fiind mai multe tulpinite, par a fi tufa , insa vor fi desprinse una cate una si isi vor incepe separat marea calatorie 🙂 :

Borcanelele cu plantutele mici, desprinse de cartof , puse in apa la inradacinat:

 

Mai jos este o fotografie cu recolta de catofi dulci din 2016.

Nu mare lucru,a fost oricum numai o incercare ,  insa eu am fost entuziasmata de rezultat , avand in vedere ca am pornit si cu intarziere pregatirile pentru cultura (haha!) cartofului dulce , nici locul in care a fost asezat nu a fost cine stie ce insorit si totusi ceva a iesit . Preparati copti in coaja au fost cel mai buni, pentru ca avand in vedere ca erau cam subtirei fata de cei din comert, daca ar fi fost altfel curatati de coaja , am fi ramas cu mai nimic.

Asa cum vedeti nu dorm, lucrez :). Planific, seman, sadesc , iar entuziasmul,  daca nu a fost chiar de la inceput ( aproape ca pot spune ca abia am tras de mine cand a trebuit sa ma ocup de pamant, seminte, lista cu numar de soiuri , de seminte, viitoare plante, de lucuri disponibile la lumina, ori caldura), a venit pe masura ce am vazut micile plante verzi cum dau coltul spre lumina .

E comod si sa stai in casa la caldura, cu o carte placuta in mana . Dar toate au timpul lor, si daca de rasaduri nu te ocupi devreme, sa aiba timp sa creasca un pic inainte de a da piept cu primavara si vara din gradina, risti sa pierzi startul bun.

Cam asta pentru inceput . Promitator. 🙂

Broscuta dezghetata

Au iesit si broscutele din hibernare.

Stiu, nu mai spun o noutate cand repet ca a venit (un pic, un pic) primavara.

Dar iata inca o confirmare .

In seara asta am speriat o broscuta in curte, cand am pus blitul pe ea. Am reusit sa o prind cu camera foto in cateva imagini, insa cand am vrut sa incerc si cu telefonul, a fugit. Era intuneric afara deja si nu stiu unde s-a pitit si cum s-a furisat, dar s-a descurcat.

Cam raioasa broscuta mea de-o seara, dar m-am bucurat sa ma intalnesc cu ea.

Aici, mai jos, deja se intorsese sa fuga:

Rad in soare

Florile ghioceilor

Inca nu am inceput sa petrec mult timp afara, in gradina. Numai cate putin, timid si chiar cu frica (de vreo noua repriza de raceala, dupa doua randuri abia depasite) , am iesit astazi , intai un pic, apoi cand am vazut ca este de fapt chiar placut , m-am avantat cu mai multa indrazneala si am facut chiar si cateva poze.

Acelasi loc in care an de an fotografiam grupuri de ghiocei, acum pare mai plin de florile lor. Par ca s-ar fi inmultit, ba chiar si presarat ici, colo in cate un loc aleatoriu, in care nu imi amintesc sa fi mai avut in alti ani, ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva ghioceii s-or inmulti si prin samanta.

Nu doar ca sunt mai multi intr-un buchetel , ba observ si altceva.

Ia sa va arat cateva poze cu ei!

Daca nu ma apropiam sa le fac poze, nu as fi vazut.

Am trei feluri de ghiocei. Trei. Si eu nici nu aveam habar ce creste in curtea mea.

E drept ca in urma cu …niste ani, le-am pierdut numarul, am comandat de pe un site celebru , cred ca unul dintre primele care au aparut la noi sa ofere spre vanzare prin intermediul comenzilor la distanta, pe atunci nici nu stiu daca aparuse comertul online sau daca era atat de dezvoltat, si am comandat de la ei ghiocei cu floare dubla. Sau batuti cum li se mai spune . I-am pus in pamant si am uitat de ei. Insa in anii urmatori am tot urmarit pe la ghioceii infloriti sa vad daca au si floare dubla, insa la niciunul nu am vazut asa ceva. Mi-am zis ca m-o fi tepuit firma asta, am mai patit-o cu ei sa comand de exemplu iris rosu si sa imi rasara iris bleu pal . Asa mi-am zis si cu ghioceii. Daca au inflorit, nu au floare dubla.

Insa iata ca m-am inselat si am in curte trei feluri de ghiocei: primii, cei bine cunoscuti cu floare simpla, dar minunanti si -din nou, daca nu m-as fi apropiat de ei sa ii fotografiez si asta as fi uitat, anume ca – sunt foarte parfumati.

Apoi ghiocelul cu floare mare,poate nu la fel de des intalnit ,eu abia tarziu am aflat de existenta lui, dar cred eu ca acum, de cand cu internetul este mai bine cunoscut .

Si in ultimele doua poze, ghioceii mei cu floare dubla . Minunanti! Floarea nu li se vede foarte bine, am incercat sa o fotografiez cat de bine am putut, insa cu grija sa nu o rup. Dupa ce ca stau atat de putin timp infloriti, nu ar fi pacat sa le distrug floarea?

Speranta

Sa fi venit, oare , primăvara? Ca tare geroasa iarna in anul 2017 am avut. Abia aștept sa scap de ea!

Nap

Napii, numiti si cartofi porcesti , numiti mai pretios si din import de catre unii topinambur , cresc, cresc, cresc.

De pui una bucata radacina nap in pamant, in scurta vreme iti va umple toata gradina.Pentru ca ei cresc atat sub pamant, nu atat ca volum al fiecarui tubercul, cat numarul de pui de nap care cresc in cuibul format in jurul lui. Si cresc si la suprafata pamantului. In unele veri, probabil sub influenta unor precipitatii mai bogate, desi dupa parerea mea vara oricum ploua prea mult, deci in unele veri imi crestea langa aleea pe care am format-o noi de trecere prin gradina, un adevarat zid verde de tulpini pline de frunze, incat nici nu ne mai vedem cu vecinii de dincolo de gardul verde, viu.

Si in vara asta au crescut tulpinile de napi, dar parca nu la fel de mari, inalte ca si in alti ani. Cu toate astea, in unele locuri s-au dus destul de sus.

Pe masurate, de la suprafata pamantului pana in varful impodobit cu cea mai de sus floare, ca napul face si flori, destul de frumusele,

una dintre tulpinile cele mai inalte a avut intre 440 cm si 450 cm. Adica, da, patru metri si jumatate. Ca nici mie nu mi-a venit sa cred cand mi s-a spus, insa m-am dus sa ma lamuresc cu ochii mei.

Sa plantezi cativa napi in gradina, merita.

Sunt si buni la gust, au gustul asemanator cu cel al guliei, dupa parerea mea.

Ca aspect seamana cu ghimbirul. Anul trecut chiar eu, cautand in magazin la raionul de legume-fructe, sa cumpar ghimbir, era cat pe ce sa iau in locde ghimbir cativa napi. Insa nu am comis-o.

Napii se si inmultesc usor, nu au nevoie de udari pe timp de vara, se descurca oricum .La noi in gradina sunt scosi in fiecare iarna , iar primavara rasar iar din ce o fi mai ramanand in pamant.

Singurul dezavantaj este ca nu prea pot fi pastrati timp indelungat dupa ce au fost scosi din pamant . Dupa o vreme se deshidrateaza, probabil contin multa apa si se stafidesc. Poate si asta este unul dintre motivele pentru care au primit numele de cartofi porcesti. Pentru ca fiind in numar mare, nu rezista la pastrare si sunt dati ca hrana pentru porci. Noi ii dam pasarilor, ca nu avem porc.Preparati , nu cruzi :).

Iata tulpina masurata singura, sprijinita de cablul pe care s-a agatat peste vara fasolea urcatoare.Si mai jos am pus o fotografie pentru comparatie intre inaltime nap (chiar cel de 4,50 m masurat) cu statura unui om.

 

 

 

Din septembrie

S-a dus vara iute, ca orice e frumos si trece , si desi nu ma asteptam, si repet ca nu ma asteptam la asa luna octombrie cum a venit in acest an,  frigul s-a instaurat cu tot cu ploi si burnita si brr,  stapan inapoi pe meleagurile de pe care cu drag si un sut in tartita-i ,candva mi-am zis ca  l-am alungat. De ce ti-e frica, insa, nu scapi :).

Da, si a fost vara. Si ce, care sunt pozele cu care am ramas dupa ea?

Cam fara entuziasm par cele mai multe a fi facute.

Pai era cat pe ce sa nici nu am poze deloc. Cand intr-o zi de- cred, sfarsit de mai- ma pregateam sa ies de acasa cu aparatul de fotografiat la mine. Am pregatit totul si inainte sa ies, ca sa ma incalt, am agatat rucsacul de clanta usii. 🙂 Zambet , cica sau de fapt zambet amar. Deoarece in timp ce nu stiu daca am apucat sa ma incalt, insa pe acolo fiind,  aud: trosc! Ma uit la usa, ma uit la clanta, ma uit la geanta, geanta jos. Si mi-am zis imediat: aparatul.

Of course, s-a facut zob, nu pe exterior, ci pe interior. Insa doar obiectivul. Macar mi-a ramas corpul utilizabil pentru celalalt obiectiv mai vechi pe care il aveam. Obiectivul defect nu l-am mai reparat, reparatia lui m-ar fi costat prea mult si am renuntat. Am zis ca poate de banii aia o sa imi iau altceva la timpul potrivit. Si vara fiind la inceput, am folosit tot obiectivul pe care il aveam de anul trecut, da, fara entuziasm, ca simteam ca totul imi va iesi la fel si fara rost. Dar am facut totusi cateva poze.

Cand insa, ce sa vezi? Pe la….nu mai stiu data, spre sfarsit de august, adica sfarsitul verii, apare o noua varianta ubuntu (asta e un fel de windows, care insa se poate descarca gratuit) si calculatorul imi sugereaza sa fac actualizare. Zic: bine, fac. Seara tarziu, ma gandeam ca nu poate dura prea mult. La un moment dat insa nu se mai intampla nimic , ma plictisesc de asteptare si vreau sa renunt la actualizare. Dar ce, mai pot? Nu. Decat daca….fac niste prostii. Cum ar fi,  de nervi ca nu imi raspunde calculatorul la nicio comanda, scot bateria laptopului. Si cu asta fara sa imi dau seama zic adio si tuturor informatiilor, adica si pozelor pe care le aveam in calculator.

Iata cum am cam pus capac pozelor din vara si anterior verii 2016. Asa ca tot ce mai am , am de la sfarsit de august inainte.flo3

Cum ar fi poze cu acest bradut. Molid. Care crescuse in curtea casei, singur, fara sa il planteze nimeni, si m-am tot uitam la el, gandindu-ma unde sa il mut, cativa ani in sir . In curte nu imi mai doresc brazi. Nu vreau copaci inalti. Si l-am tot tinut , cam mult se pare, asta pentru ca nu gaseam nicio solutie pentru el, iar el in timpul asta nu a stat pe loc, ci a tot crescut . Dar eu inca il consideram  mic. La un moment dat mi-am zis ca o sa il duc in padure. La Podul cu tei, ii zicea unui loc in care mergeam cu parintii cand eram mica , si in care pe atunci erau amenajate un fel de scene pe care se interpreta muzica, cred, nu imi mai amintesc rolul acelor scene , care apoi dupa ’90  au disparut, probabil dezmembrate si stranse de autoritati sau mai degraba  furate bucata cu bucata. Drumul care traversa padurea, ce alta data era plin de lume, oameni care ieseau cu masinile la gratar, la plimbare in padure , dupa o vreme si acela a fost inchis pentru ca in loc de plimbare si recrerere , ajunsesemai mult  loc de intrat cu masini mari care taiau copaci si furau lemul. La un moment dat am mai fost in cativa ani pe acolo fie la cules de urzici primavara, fie dupa flori, cresteau viorele multe , ori am mai incercat  sa iau pamant pentru florile din ghivece, insa nu a fost bun . Dar locul ajunsese atat de pustiu, incat acum nu mai pare un loc de umblat, ci salbaticit .

Asa ca mi-am luat gandul de la dus bradul meu in padure la Podul cu tei. Ma mai intalneam si cu vreun padurar, care poate ar fi zis ca m-am dus sa fur un pom, nu sa plantez unul adus de acasa. Asa ca mi-am luat bradutul, harlet de acasa, bidon cu apa, ajutoare si l-am dus tocmai sus…la locul pe care il avem noi de la tara. De la locul in care se poate ajunge cu masina pana sus , nu e foarte mult de mers. Cam 5-6.000 de pasi (numarati de telefon) numai dus . Dar cu bagaje mari dupa noi, cum ar fi bradutul, care abia atunci am bagat de seama cat e de mare. De fapt nu, mint, si cand a trebuit sa il urcam in masina si spre mirarea mea am vazut ca abia a intrat, si atunci am vazut ca e mare, desi eu inca il consideram mic.Deci cu bagaje mari si pe caldura, ca soarele , desi era toamna, inca ardea cu putere , urcusul a parut mai lung si mai greu. Lor, baietilor din poza de mai jos  insa , le-a placut. Si s-au bucurat de orice strop aducator  de racoare: dsc_0322

Si mie mi-a placut. E bucuria mea sa merg acolo .

Imi place  iarba luminisurilor, islazul,  cand verde , cand in combinatie cu orice fel de culori si nuante de la salbaticele flori :

si drumul serpuind printre pomii si tufele liber crescute fiecare in cate un loc al lor, drum care la inceput e tot mai usor de identificat ,

-apoi incet, incet pare sa se ascunde ca intr-un nor indepartat

-Cine a mai fost pe traseu si l-a memorat, merge inainte si deschide calea:

-Si pe aici tot drumul este, nu ?

-Ca si aici. Nasucul lui este cel mai de incredere indrumator , si atunci cand urma drumului nici nu se mai vede, el merge inainte si se opreste deseori

-Ma vezi? Eu te astept sa ajungi! pare a spune, atunci cand  abia, abia se mai vede in „drum”printre multe ierburi crescute .

-Si pe aici a fost drumul candva, sub firele inalte si uscate acoperite cu buchetele de seminte stranse ca niste ciulini, se mai zareste urma unei poteci vechi pe care incercam sa o urmam. Insa drumul printre aceste uscaciuni lasa urme si pe piele , iar in blanita cateilor mici smocuri de ciulini ce acasa au fost tare greu de scos:

Toate plantele intalnite

Si ierburile,

Si padurea,

Si uscaciunile, toate mi-au placut. Mi-au luminat ziua.

 

 

Dar mai ales pomii inalti, ale caror tulpini au prins fel de fel de forme si au atins grosimi de stejar, crescuti liberi, netunsi an de an si incarcati de roade.

Acolo cand merg sunt  Alice in tara minunilor . Totul e cand asa mare si uimitor, cand mic , marunt , minunat, ciudat . Nimic nu este de neglijat.

 

Prune uscate

In vara asta, pentru prima data un prun tanar, pus in pamant chiar de mine in anul 2001 cred , de la stadiul de „ce-o mai fi si nuielusa asta?” , pe cand in jurul lui ma indeletniceam cu plantatul de capsuni, al caror rod a constat mai mult in  frunze decat in fructe fructe, a dat rod bogat. Poate o mai fi facut el vreo pruna, doua si in alti ani, insa ca in vara asta, plin, frumos colorat cu fructele albastre, micute, nu a mai fost. Si ma gandeam eu tot privindu-l , cum sa fac sa nu il las sa i se iroseasca frumusetea de roade? Am facut poate vreo serie, doua de placinta cu prune, favorita mea intre placinte, insa nu a fost suficient pentru a ii consuma toate fructele , care neculese la timp , se scuturau pe pamant.

Si atunci ce mi-a venit, zic,  sa fac prune uscate la dehidrator. Nu am mai incercat niciodata pana anul asta. Dar ma gandeam eu, prunele vinete, asa cum sunt cele ale prunului mai sus amintit, mai mici si mai putin zemoase fiind , poate sunt mai potrivite pentru aceasta reteta.

Mai jos una dintre ramurile prunului, cu rod.

Nu doar o data, pe cand ma invarteam in gradina ba la prun, ba la zmeurul care creste in jurul lui, mi s-a intamplat sa aud  fosnete , venind parca de jos. M-am speriat, am zis ca o fi vreun sobolan. Sunt ingrozita de aratarile astea cu blana gri , brrr, doar cand ma gandesc!

Dar cand ma uit mai bine si o vad pe graurica din imagine. Mi-a venit inima la loc. Poate O fi din familia de grauri care a facut puiuti anul trecut la noi intr-un cuibar construit in frunzisul wisteriei .

Nu cred ca se speria de mine, ca vad ca a stat de cateva ori la fotografiat . Poate si-o fi construit vreun cuib prin apropiere si vine des la cules de …ea stie ce , sau doar pentru socializare ? 🙂

 

Dar revenind la subiectul principal,  am purces pentru prima data si fara vreo informare prealabila despre cum ar trebui procedat, la incercat uscat prune.

Rezultatul? Dupa procedura care am crezut eu ca este de uscare, cu prunele trecute prin aerare la cald in aparatul de deshidratat, pe cand eu ziceam ca treaba e gata , ma uit la prune dupa vreo  cateva zile, si ce sa vezi? Pe prunele mele uscate crescuse blanita de mucegai. Deci, esuat prune puse la uscat.

Dar nu abandonat. 🙂

Cand mai tarziu, iara s-au copt alte prune, de data asta cele mai mari , mai carnoase si mai zemoase, iar ma uitam cu regret la ele cum stau in pom degeaba si noi nu reusim sa le consumam. Magiun, dulceata, nu prea consumam noi de niciun fel , nu avem relatie de prietenie cu dulceturile. Alcooluri? Da, se mai face cate un preparat, dar nu din prunele astea. Prin urmare, zic : trebuie sa mai incerc o data. Culeg (nu eu, dar formulez la persoana intai pentru exemplificare procedura) cam o galeata de prune si ies pe net sa vad cum fac altii prunele uscate. Si aflu ca mod de preparare uscarea pe lojnita, un fel de gratar din scandura , pe care ar trebui sa stea prunele intinse , dupa oparire, ca sa se scurga bine si sa se usuce natural. Apoi uscarea in cuptor , un ceva oarecumva. No. Eu am dehidrator. Si gasesc si pe un nene care zice ca el usuca zeci de kilograme de prune intr-un an la aparat de deshidratare electric si lui ii reuseste procedura. Prin urmare inseamna ca am gresit eu undeva prima data. Deci mai incerc.

Nenenea cu experienta mai mare, sa zic asa, zicea ca pune prunele crude, spalate si uscate si pudrate cu scortisoara. Am incercat si eu si cu prune crude, fara scortisoara sau alte pudre, dar si cu prune oparite  , adica puse in apa fierbinte si scoase dupa ce au inceput sa isi schimbe culoarea si sa li se crape pielita. E drept ca m-am moscolit si pe maini si cam mare parte din vasele folosite si aproape sufrageria toata , ca acolo am tinut aparatul, dar si bucataria cu o sustanta lipicioasa din prunele oparite, pe care inante de a le pune spre uscare le-am taiat in jumatati , le-am scos samburele si desigur le-am ales sa fie sanatoase. Nu sunt nici stropite cu nimic.

Apoi dupa ce am scos prunele, adica dupa vreo doua reprize de cate douasprezece ore, cu o mica pauza intre reprize, si mai multe serii de prune la rand, nu am curatat in ultima seara imediat aparatul, astfel ca zeama scursa din prune, lipicioasa si ca un gel s-a depus pe toate gratarele, si pe baza aparatului si am frecat la ele apoi jumatate de zi sa le fac la loc ca noi.

Cu prunele in plin proces de uscare, a mers in paralel si fabricarea unei lojnite :). Din nuieluse de alun. Asta a fost o surpriza si a iesit foarte frumos.

Dar mi-a fost mila de ea, sa pun lipicioasele prune peste nuielusele curatate cu migala , cu atat mai mult cu cat erau uscate, uscate bine , nu mai aveau nevoie sa se scurga sau aereze, si fara niciun adaos de substante blambla, ce or fi punand pe cele din comert.Doar le-am mai intins ca sa le urmaresc mai bine, sa nu se strice ca si prima data.

Iata doua poze cu ele. Poate nu par fotogenice tare, dar sunt bune si a meritat si a doua si urmatoarele incercari. Pentru ca am facut vreo trei serii la rand de prune uscate. O data prunele direct crude, si de mai multe ori, nu am numarat , prunele intai oparite. Parerea mea este ca cele oparite inainte sunt mai bune. Nu se intaresc dupa uscare, raman mai elastice astfel incat sa le poti mesteca :), fara sa ramai cu senzatia ca mananci talpa. Le am deja de vreo doua saptamani si se mentin ca in ziua in care le-am scos din aparatul de uscare.