Amaryllis, imi si place numele lui. Imi aduce aminte de o papusica frantuzeasca cu par scurt carliontat si rochita roz , pe care o aveam cand eram mica ,si pe care o chema Marie-Lise , adica se citeste Mariliz . … Continuă lectura
Despre toamna ar fi multe de aratat si astazi nu mi-am propus sa ii pun in evidenta aici vreunul din aspectele ei cunoscute si privite numai prin ochiul aparatului meu de fotografiat. Vreau doar sa va povestesc si voua prin doua-trei imagini povestea a doua fapturi care s-au intalnit toamna in gradina mea.
Sambata dimineata, nu chiar foarte devreme, in timp ce rontaiam linistita din batonul meu de ciocolata (in locul unei cesti de cafea) , inspectam cu privirea gradina : fara vreun scop anume , scanam usor imaginea dinaintea mea , cand, ce sa vezi?
O pata.
Paleta de culori mai calde, in contrast cu frunzele verzi ale plantelor, niste aripi frumos deschise si colorate ale unui fluture, ce la mica distanta de mine , parea ca sta pe ceva frunze . Incantata, m-am intors cu spatele spre gradina si am intrat in casa cu gandul sa aduc repede telefonul (mai nou cea mai la indemana foto-camera) , poate mai prind fluturele in aceeasi postura sa ii fac o poza. De obicei la temperaturi mai scazute, de circa zece grade, cum cred ca era si atunci, in sambata aceea dimineata, fluturii sunt putin amortiti si nu zboara prea vioi, zabovesc mai mult, de preferat daca nimeresc pe pereti in locuri expuse soarelui, iar eu asta speram sa se intample si acum , iar fluturele sa stea . Ceea ce s-a si intamplat insa nu tocmai asa cum eu m-as fi asteptat .
Spre mirarea dar si bucuria mea, pana am revenit cu telefonul, fluturele nu a disparut, nici nu si-a modificat pozitia. Si am pornit usurel ca sa il fotografiez, insa cu pasi mici ca sa nu il sperii si sa plece , indreptandu-ma spre planta pe care se afla, la numai vreo 3 metri de locul in care ma aflasem eu cand l-am zarit prima oara.
Ei, si de aici incepe si …daca pot sa ii spun asa , povestea. Ori poate mai potrivit ar fi, deznodamantul sa numesc intamplarea. Caci pe masura ce ma apropiam cu pasii mici , incepeam sa vad ca fluturele pare sa fie …prins in ceva? Fire?
Cu telefonul in mana , primul impuls a fost sa intind mana si sa scot fluturele din plasa de paianjen tesuta sub ramura arbustului, un hibiscus de gradina care in numai cativa ani a crescut urias .
Dar am ezitat un pic. Daca fluturele era de mai multa vreme prins in plasa si nu mai traia? Si pana la urma , oricare ar fi fost situatia celor doua fapturi, de ce sa intervin eu si sa schimb dupa dorinta mea ceva , dorinta care ar fi fost in favoarea salvarii fluturelui mai frumos, decat spre sustinerea actiunii paianjenului agresor, uratel si de cei mai multi , cred eu, detestat.
Asa ca in final nu am facut nimic altceva , doar m-am apropiat si am fotografiat.
Si daca tot am apucat sa vorbesc un pic si despre paianjen, am inceput sa am mai multa simpatie pentru el , pentru familia sa in ultima vreme, decat aveam altcandva, cand un paianjen ar fi insemnat doar faptura careia imi venea sa ii dau una tare cu gheata .Mai exact de cand am citit ca mai degraba ne protejeaza casa de alte insecte daunatoare, ba chiar periculoase, cum este tantarul, de exemplu. Asa ca acum, cand vad cate un painajen nu il mai strivesc sau lovesc , nici, daca e posibil nu ii mai distrug plasa . Depinde unde il gasesc. Daca ein exteriorul casei intr-un loc circulabil , in care risc sa il iau in par sau pe haine, mai bine il mut calare pe un bat pana spre vreun colt de gradina, magazie sau altceva unde sa nu deranjeze pe nimeni cu reteaua sa . In casa insa se mai schimba povestea :). Acolo nu e loc pentru casa sa .
Asa si de data asta, nu i-am stricat plasa. Insa el (sau o fi fost vreo ea) m-a zarit, intrusa in apropierea sa si a prazii ce o avea si a inceput sa devina agitat. A inceput sa stranga fluturele , intai aripile care erau larg deschise, le-a strans putin cate putin , pana le-a strans aproape ca intr-un cocon, cum or fi fost ele la inceput , le-a facut pachet si apoi s-a retras cu tot cu pachetul/prada sa , in sus printre frunzele hibiscusului, unde probabil era si (un fel de) casa ce o avea .
Nimeni nu e nemuritor. Nici frumosul fluture , nici mai iscusitul paianjen . Fiecare cu viata si cu inevitabila incheierea sa.
II invidiez un pic pe cei care isi fac timp, si unii atat de mult timp, si zilnic chiar sa scrie cate ceva pe net, fie el blog, site, facebook , orice. Eu nu ma mai pot aduna :), sunt … Continuă lectura
Cand vine luna martie avem asteptari mari: martisoare, raze de soare, prime flori. Sau aveam. Ca eu m-am cam invatat si stiu ca luna martie este amagitoare daca imi fac sperante mari asteptand-o pe ea. Si ma astept inclusiv la zapezi, cum am mai avut candva si am si prins cateva imagini pe la vreo 30 ale lunii sa tot fi fost, cu flori si cu zapada simultan. Asa ca azi , cand zice-se ar fi fost ploaie inghetata, adica sa fie mai pe inteles s-au intalnit ploaia si temperaturile negative , s-au imbratisat si a rezultat o imagine inghetata. Adica o poza, numai ca si rece .Eu nu m-am ostenit sa ies prea mult astazi afara , dupa ce ieri a fost zi de adevarata primavara. Dar cat am stat alea doua-trei-zece sa fi fost minute, am avut si telefonul in dotare si (doar) cu el am prins cateva imagini cu flori de ……..era sa zic de malai, flori de corn inghetate. Si nu va uitati la calitate, ca fiind prinse doar cu telefonul, el atata poate, atat face. E telefon doar, nu super camera foto.
Stropii sunt inghetati pe flori, nu mai sunt stropi de apa, ci turturi de gheata , doar fara varf ascutit (inca).
Nu mai zic de zavoarele de fier de la poarta , care au fost de neclintit.
Titlul este inspirat din Ionel Teodoreanu, de aceea am si folosit ghilimele.
Acum ca a venit primavara, draga de ea, nu m-a gasit chiar cu mana goala sau de fapt cu gradina parloaga. Nu ca eu as avea vreun merit in asta, ca daca era dupa mine probabil ca acum as fi … Continuă lectura
28 februarie-teoretic iarna. In mintea celor mai multi dintre noi deja primavara , jucausa si tentanta ne face cu ochiul.
Dar intre ele, intre cele doua acum se da o lupta (asa vad eu, cel putin) : iarna sa demonstreze ca ea e cea care conteaza.
Nu se vede in poze(le facute cu telefonul, ei, ce vreti, asa e comod si la indemana) cu adevarat urgia cu care iarna s-a pogorat pe noi, se vede doar frumoasa si neteda zapada curata, aproape neatinsa. Cum lasa pasii in zapada urme, cum se acopera imediat de fulgi noi cazuti si hotarati sa ii dea concursul iernii si sa se afirme impreuna.
Peisajul este ca de poveste, ca in Craiasa zapezii,
fiecare ramurica acoperita cu zapada ,
iar fulgii , flori de gheata cristaline, zici ca au printre ei prinse diamante stralucitoare. Frumosi, nu pretiosi, pe cine sa mai convinga ei acum in ultima zi din februarie , pe cine mai sperie cu ….baba iarna?
Pe mine nu ma mai incanta si nici nu ma mai sperie(doar sunt la curent cu prognoza meteo si stiu ca in curand se vor topi si vor disparea).
Gerul da, din noptile doua , care urmeaza astazi si maine. de martisor…halal martisor. Da, gerul da, ma necajeste pentru ca stiu ca multe mici fapturi neajutorate afara sufera cand este ger tare. Of , sper sa treaca cu bine!
Primavara isi rade in barbie de ea, cea care cat s-ar da ea importanta acum, nu mai are putere, nici valoare. Nu se mai gandeste nimeni cu drag la ea. Ei, poate acolo un iubitor, doi ai sporturilor de iarna. Dar 1, 2 este o cifra care conteaza?Da, conteaza, insa nu aici cand este vorba despre balanta de la momentul 28 februarie-01 martie, iarna sau primavara. Cat de hotarata a coborat din nord iarna peste toata Europa, la fel va si pleca. A fost momentul ei, dintr-o clipa intr-alta vine, vine primavara!
Incerc sa adun impreuna cateva poze din 2017 descoperite astazi , uitate de anul trecut in aparatul de fotografiat, uitat si el la randul lui intr-un cotlon printre diverse maruntisuri aflate in casa. In general, as vrea sa postez flori . Dar …cine stie ce imi va iesi?
Insa inainte de asta, as vrea sa incep cu doua pisicute pe care le-am pierdut intr-un mod tragic anul trecut.
Tili,
in varsta de cinci ani, pisicuta mea gri tigrata gasita abandonata de mama ei in pod la noi si crescuta de noi cu biberonul din prima ei saptamana de viata si pe Alice, o alta pisicuta pe care v-am mai aratat-o prin luna mai a anului 2017, as zice, culeasa de pe strada ,unde fusese aruncata acolo de vreo baba „de bine”, care atat a stiut ea sa faca, pisicuta pe care am crescut-o cu cel mai mare drag, dar care din pacate nu a apucat sa traiasca mai mult de cateva luni, poate nici sase luni, amandoua sfarsind otravite cu antigel (dupa cum a spus medicul veterinar) de nu stiu care fiinta din zona in care locuim noi. Ar fi trebuit sa aiba zile si sa mai traiasca, ca erau sanatoase si vioaie, meritau sa traiasca, dar mi-au fost omorate de un nemernic .Asta e problema cu pisicutele, nu ai cum sa le controlezi unde merg, se urca pe gard si ies din curte, din casa, nu stii pe unde ajung si daca sunt sau nu in vreun pericol, nu ai cum sa le feresti.
Sezonul de flori sper sa inceapa si anul asta in curand si sa fie cu abundenta atat de flori, cat si de rod , la plantele roditoare. Fata de anul trecut , cand ceva flori am mai avut , dar gerul si ninsoarea din 24 aprilie, cand din cate imi amintesc eu, am vazut pentru prima data liliacul inflorit si acoperit de zapada,
vremea rea a afectat pomii fructiferi si ne-am ales mai mult cu florile din primavara si alea mai mult degerate, si apoi scuturate de omat si odata cu el, decat cu roadele pomilor fructiferi.In special in cazul ciresilor, merilor, perilor, prunilor nu am avut rod deloc . Altfel,cateva visine am avut, putine, dar macar au fost sa vedem cateva chiar daca nu in toti visinii, ci numai in cativa mai mici. Si piersicile au rezistat , am avut cateva, dar cand sa se coaca, multe au ajuns jos.
Scriind acum si cautand poze, mi-am amintit de ce m-am lasat de blogarit. Printre altele datorita faptului ca pentru a gasi printre pozele din calculator o poza sau un grup de poze de care imi amintesc ca exista si ca le-am si vazut, este o aventura de durata , care nu mereu duce la rezultatul dorit de mine. Cum ar fi de exemplu o poza cu visini cu rod din anul trecut. Stiu ca exista, le-am vazut mai devreme , dar nu le mai gasesc. E o dezordine in calculatorul meu , pozele nu sunt salvate la anii in care au fost facute, nici la luna, e…un uf!
Dar hai sa vad! Gasesc niste ramuri incarcate cu flori?
De obicei, startul infloririi il da Forsytia sau zisa uneori ploaia de aur. Apoi zarzarii infloriti, piersicii, ciresii , magnolia…
Da? Sa fie…albe, de zarzar parfumat?De fapt nu, nu este zarzarul aici, ci este un cires:
In luna mai infloresc bulgarii de omat. 🙂 Da, dar fara frig si zapada, acesti bulgari sunt florile Calinului si aici nu este doar unul dintr-o poveste.Ci o frumusete de arbust , frumos dar nu si parfumat.Ce vreti, nu le pot avea in natura pe toate, nici plantele.
Si apropo de calin, eu am vazut dar numai in reviste Calinul cu bulgari roz. Am luat si eu, ba inca de doua ori , insa niciodata nu mi s-a prins. Ati vazut la cineva calin cu flori roz inflorit? 
Mai sunt ramurile pline de iasomie cu floare plina, si trandafirul rambler Filipes Kiftsgate (ah, ce nume, oricum nu le mai tin minte, trebuie sa caut de fiecare data in calculator, ca nu folosesc des denumirile lor si uit).
Margaretele salbatice, dar frumoase si mereu indragite de mine, crescute alaturi de o salvie ruseasca , care aici este abia la inceputul infloririi ei si abia i se zareste un firicel bleu, subtirel, 
si decorativa si indragita mea salcie japoneza , alaturi de companioanele sale: mai incolo o tufa acum mare de …(iar denumirea, am mai gresit-o o data si cineva m-a corectat)…de…Weigela si intre cele doua vreo cativa trandafiri cu ramuri lungi , cu flori mici, dese si frunze asemanatoare. Poate in vara care va urma o sa fie frumosi destul incat sa mai aduc vorba despre ei doi si sa le arat asemanarile in detaliu.
Stiu ca va veni primavara, ca o asteptam, ca o vom observa sau ne vom bucura de ea ori ba, ea tot va veni. Insa pana atunci, iarna grea !
In urma cu cateva zile, nu mai stiu exact ziua, sa fi fost marti sau poate miercuri dimineata, ma trezesc si ma uit cu ochii inca nelimpeziti bine , pe fereastra. Se lumina atunci de ziua si afara era ceata deasa, prea cetos mi s-a parut mie pentru luna aprilie. Ma dau si jos din pat si ma uit mai bine spre gradina, cand …ma ingrozesc dintr-o data: „a nins!” imi zic eu privind catre bradul argintiu pe care l-am zarit inainte de orice altceva, fiind cel mai usor vizibil la o prima vedere de la fereastra mea. Cand ma uit mai bine, nu era alb niciunde altundeva, numai in fata bradului, peste noapte ciresul aflat intre brad si casa , impodobit deja de boboci de cu o seara inainte, pe care insa nu l-am observat, fiind cu florile inchise , isi deschisese buchetele cu flori si era alb tot, in straiele de sarbatoare ale primaverii .
Poza nu este din acea dimineata cetoasa, ci este de azi. Insa atunci am trecut in cateva clipe de la socul gandului ca peste noapte a nins si a fost acoperit totul dintr-o data de zapada, la bucuria revederii intr-o aceasta noua primavara, ca si in alti ani , a ciresului inflorit.
Si inca o poza, facuta tot din spatele ferestrei si cu telefonul .Cam neclara, e drept, insa e o poza fara perdea :). La propriu.
Sa fi venit, oare , primăvara? Ca tare geroasa iarna in anul 2017 am avut. Abia aștept sa scap de ea!
S-a dus vara iute, ca orice e frumos si trece , si desi nu ma asteptam, si repet ca nu ma asteptam la asa luna octombrie cum a venit in acest an, frigul s-a instaurat cu tot cu ploi si burnita si brr, stapan inapoi pe meleagurile de pe care cu drag si un sut in tartita-i ,candva mi-am zis ca l-am alungat. De ce ti-e frica, insa, nu scapi :).
Da, si a fost vara. Si ce, care sunt pozele cu care am ramas dupa ea?
Cam fara entuziasm par cele mai multe a fi facute.
Pai era cat pe ce sa nici nu am poze deloc. Cand intr-o zi de- cred, sfarsit de mai- ma pregateam sa ies de acasa cu aparatul de fotografiat la mine. Am pregatit totul si inainte sa ies, ca sa ma incalt, am agatat rucsacul de clanta usii. 🙂 Zambet , cica sau de fapt zambet amar. Deoarece in timp ce nu stiu daca am apucat sa ma incalt, insa pe acolo fiind, aud: trosc! Ma uit la usa, ma uit la clanta, ma uit la geanta, geanta jos. Si mi-am zis imediat: aparatul.
Of course, s-a facut zob, nu pe exterior, ci pe interior. Insa doar obiectivul. Macar mi-a ramas corpul utilizabil pentru celalalt obiectiv mai vechi pe care il aveam. Obiectivul defect nu l-am mai reparat, reparatia lui m-ar fi costat prea mult si am renuntat. Am zis ca poate de banii aia o sa imi iau altceva la timpul potrivit. Si vara fiind la inceput, am folosit tot obiectivul pe care il aveam de anul trecut, da, fara entuziasm, ca simteam ca totul imi va iesi la fel si fara rost. Dar am facut totusi cateva poze.
Cand insa, ce sa vezi? Pe la….nu mai stiu data, spre sfarsit de august, adica sfarsitul verii, apare o noua varianta ubuntu (asta e un fel de windows, care insa se poate descarca gratuit) si calculatorul imi sugereaza sa fac actualizare. Zic: bine, fac. Seara tarziu, ma gandeam ca nu poate dura prea mult. La un moment dat insa nu se mai intampla nimic , ma plictisesc de asteptare si vreau sa renunt la actualizare. Dar ce, mai pot? Nu. Decat daca….fac niste prostii. Cum ar fi, de nervi ca nu imi raspunde calculatorul la nicio comanda, scot bateria laptopului. Si cu asta fara sa imi dau seama zic adio si tuturor informatiilor, adica si pozelor pe care le aveam in calculator.
Iata cum am cam pus capac pozelor din vara si anterior verii 2016. Asa ca tot ce mai am , am de la sfarsit de august inainte.
Cum ar fi poze cu acest bradut. Molid. Care crescuse in curtea casei, singur, fara sa il planteze nimeni, si m-am tot uitam la el, gandindu-ma unde sa il mut, cativa ani in sir . In curte nu imi mai doresc brazi. Nu vreau copaci inalti. Si l-am tot tinut , cam mult se pare, asta pentru ca nu gaseam nicio solutie pentru el, iar el in timpul asta nu a stat pe loc, ci a tot crescut . Dar eu inca il consideram mic. La un moment dat mi-am zis ca o sa il duc in padure. La Podul cu tei, ii zicea unui loc in care mergeam cu parintii cand eram mica , si in care pe atunci erau amenajate un fel de scene pe care se interpreta muzica, cred, nu imi mai amintesc rolul acelor scene , care apoi dupa ’90 au disparut, probabil dezmembrate si stranse de autoritati sau mai degraba furate bucata cu bucata. Drumul care traversa padurea, ce alta data era plin de lume, oameni care ieseau cu masinile la gratar, la plimbare in padure , dupa o vreme si acela a fost inchis pentru ca in loc de plimbare si recrerere , ajunsesemai mult loc de intrat cu masini mari care taiau copaci si furau lemul. La un moment dat am mai fost in cativa ani pe acolo fie la cules de urzici primavara, fie dupa flori, cresteau viorele multe , ori am mai incercat sa iau pamant pentru florile din ghivece, insa nu a fost bun . Dar locul ajunsese atat de pustiu, incat acum nu mai pare un loc de umblat, ci salbaticit .
Asa ca mi-am luat gandul de la dus bradul meu in padure la Podul cu tei. Ma mai intalneam si cu vreun padurar, care poate ar fi zis ca m-am dus sa fur un pom, nu sa plantez unul adus de acasa. Asa ca mi-am luat bradutul, harlet de acasa, bidon cu apa, ajutoare si l-am dus tocmai sus…la locul pe care il avem noi de la tara. De la locul in care se poate ajunge cu masina pana sus , nu e foarte mult de mers. Cam 5-6.000 de pasi (numarati de telefon) numai dus . Dar cu bagaje mari dupa noi, cum ar fi bradutul, care abia atunci am bagat de seama cat e de mare. De fapt nu, mint, si cand a trebuit sa il urcam in masina si spre mirarea mea am vazut ca abia a intrat, si atunci am vazut ca e mare, desi eu inca il consideram mic.Deci cu bagaje mari si pe caldura, ca soarele , desi era toamna, inca ardea cu putere , urcusul a parut mai lung si mai greu. Lor, baietilor din poza de mai jos insa , le-a placut. Si s-au bucurat de orice strop aducator de racoare: 
Si mie mi-a placut. E bucuria mea sa merg acolo .
Imi place iarba luminisurilor, islazul, cand verde , cand in combinatie cu orice fel de culori si nuante de la salbaticele flori :
si drumul serpuind printre pomii si tufele liber crescute fiecare in cate un loc al lor, drum care la inceput e tot mai usor de identificat ,
-apoi incet, incet pare sa se ascunde ca intr-un nor indepartat 
-Cine a mai fost pe traseu si l-a memorat, merge inainte si deschide calea:
-Si pe aici tot drumul este, nu ?
-Ca si aici. Nasucul lui este cel mai de incredere indrumator , si atunci cand urma drumului nici nu se mai vede, el merge inainte si se opreste deseori 
-Ma vezi? Eu te astept sa ajungi! pare a spune, atunci cand abia, abia se mai vede in „drum”printre multe ierburi crescute .
-Si pe aici a fost drumul candva, sub firele inalte si uscate acoperite cu buchetele de seminte stranse ca niste ciulini, se mai zareste urma unei poteci vechi pe care incercam sa o urmam. Insa drumul printre aceste uscaciuni lasa urme si pe piele , iar in blanita cateilor mici smocuri de ciulini ce acasa au fost tare greu de scos: 
Toate plantele intalnite
Si ierburile,
Si padurea, 
Si uscaciunile, toate mi-au placut. Mi-au luminat ziua.
Dar mai ales pomii inalti, ale caror tulpini au prins fel de fel de forme si au atins grosimi de stejar, crescuti liberi, netunsi an de an si incarcati de roade. 
Acolo cand merg sunt Alice in tara minunilor . Totul e cand asa mare si uimitor, cand mic , marunt , minunat, ciudat . Nimic nu este de neglijat.
gradina2016 