Flori de iarna

Sunt convinsa ca de ani de zile am tot trecut pe langa aceasta planta cand inflorita, cand inverzita, dupa cum era anotimpul si apectul ei adaptat acestuia si nu mi-a trezit niciun gand, nicio impresie, nicio intrebare. Pana in urma cu doua zile, mai exact vineri, cand iesind cu masina din curte am zarit peste umar, ca atunci cand mergi cu spatele, ca sa vedeti si voi cum am observat-o, o planta plina, incarcata de floricele galbene, acum in februarie pe vremea asta. Si atunci intr-o fractiune de secunda s-a declansat un click in mintea mea: „cum , ea aici atat de mare , sa fie cu adevarat chiar ea?”

Care ea? Ea, iasomia de iarna, asa imi amintesc ca am zarit-o pe la altii, in poze pe net cat si in reclamele unor firme care vand plante online si ale caror siteuri le-am vizitat si eu de multe ori. O vreme am vazut-o si m-am cam indoit de faptul ca ar putea face flori iarna, asa cum se spunea in descrierea ei.Apoi am vazut-o pe un blog, parca la o Simona sau cine mai stie unde, unde chiar am vazut-o crescand intr-o gradina din Romania si inflorind, dar cu aspect mai modest, era mai putin dezvoltata . Atunci m-am hotarat sa imi iau si eu una, sa am si eu afara iarna o planta cu flori. In ierni mai blande, probabil, asa cum a fost cea de anul acesta, iarna de inceput de an 2016 face flori pe timp de iarna. Si mi-am luat o astfel de plantuta , am pus-o in pamant, dar nu a prea crescut bine. Am locuri in gradina in care nu tuturor plantelor le merge bine, desi am mai adus pamant in urma cu cativa ani, am mai pus si ingrasamant, am sapat , am afanat, degeaba. Dupa o vreme pamantul se intarea, se batatatorea si parca se lasa mai jos. Plante ramaneau cu radacinile pe afara, ori daca nu, cresteau anemic. Ei, cam intr-o astfel de situatie a ajuns si mica mea planta, ca cei care vand online trimit niste chichinete de plante mici, cat palma de inaltime, dupa care trebuie sa astepti o vesnicie ca sa le vezi mari, dezvoltate, deci mica mea planta s-a anemiat si nu a mai crescut, iar daca va mai rasari din ea ceva anul asta, si eu sper ca da, macar atat, sa o vad ca mai e acolo, va fi tot o pitica. Desi e posibil sa nu mai fie nimic din ea.

Insa, iat-o in apropiere de curtea in care locuim noi, in fata casei vecinilor nostri. Mare, probabil ca de ani de zile o fi acolo , si inflorita toata.Sa spun drept parca imi amintesc de ea si din alti ani, precum si de un gand de-al meu gen „ce rahitica planta asta”. Pentru ca are crengute subtiri si nu foarte incarcate de flori, iar de la distanta poate fi confundata, eu asta cred ca faceam, o confundam cu folsytia si imi spuneam ca prin comparatie cu alte folsytii, asta este saraca in flori.

 

Tot astazi, la o saptamana de la plantarea primelor seminte in jardiniere,in urma cu o saptamana, parca sambata trecuta,  iata cum au inceput sa rasara rosiile . Cam palide, dar cred si sper ca se vor intrema, nu vor ramane asa.Am mai pus si astazi alte cateva feluri de seminte de rosii, precum si ardei iuti habanero, omni colour si ardei gras rosu Marconi Rosso, ceva cumparat de la Carrefour .Am mai incercat cu ardei gras si in alti ani si s-a facut destul de frumusel, si rosu si intr-un an ardei gras galben, insa nu stiu de ce nu am avut in fiecare an rasad.Anul asta iata ca mai fac o incercare .

Lufa are si ea vreo…doua sau chiar trei saptamani si creste. Incet, incet. Ma gandesc sa ii pun pentru  sustinere, daca va creste lungana betisoare de la orhidee.

Si in curte primavara isi arata puterile. Am vazut frumos crescute printre betele ramase de la zmeura de anul trecut, urzicute. Mie imi place si mancare de urzici si zeama de urzici, asa ca m-am bucurat sa le vad .Au exact marimea potrivita sa poata fi culese, la marimea asta , pot fi culese direct cu mana libera, fara manusi, ca nu urzica, doar ciupesc usor la inceput, pana te obisnuiesti cu senzatia.Si acum au si gustul bogat.

Si inchei tot cu frumoasele branduse, cu stropi de ploaie pe ele. A fost buna ploicica de ieri, a mai dat avant plantelor , a mai spalat praful de pe strazi si trotuare.Mai e o zi de februarie, cea rar intalnita in calendare, 29 februarie si vine martisorul. Se arata zorii adevaratei primaveri.

–

Publicitate

Prea devreme

Sambata am chemat pe un nene care ne-a toaletat si anul trecut o parte din pomii din gradina, sa aplice si anul asta taierile asa cum stie el.

Am tot chemat ani la rand cand pe unul, cand pe altul, oamenii in varsta cu experienta in taierile de rod la pomii fructiferi, dar n-am prea avut rezultate. Din cate imi amintesc eu, dar poate sa fi fost mai multi altii care s-au perindat pe ramurile pomilor nostri, cand am plantat trei meri acasa si erau inca puieti, in primii vreo doi ani la rand am avut un baiat tanar care nu stia prea multe pe lumea asta, abia intelegeai ce spunea atunci cand vorbea, dar care lucrase pe la o ferma , cum erau inainte fermele de meri si care zice-se ca ar fi fost invatat cum sa aplice corect taierile de rod. Apoi au fost trei: un nene, Claudel, caruia ii placea cam mult bautura si pe care rareori il prindeai altfel decat clatinandu-se pe drum si care spunea ca ar putea sa fie profesor universitar in taiatul pomilor fructiferi, asa experienta si rezultate bune are. Adevarul este ca toamna si primavara greu reuseai sa il prinzi, era tot timpul chemat prin livezile, nu putine, ale oamenilor care nu stiau sa isi tunda singuri pomii sau nu aveau timp sa se ocupe de ei , ca si noi. Ca aspect aratau foarte bine pomii tunsi de nea Claudel, multa lume ne intreba cine s-a ocupat de ei, doar vazandu-i pe cei de la strada, dar rod sa aduni de la ei, nu prea am avut .

Nu stiu ce s-o fi mai intamplat cu acest nene, am intalnit apoi pe altul, nea Aurica, omul se ocupa de ani de zile numai de amenajari de gradini si de pomi si l-am adus si la noi . Ne-a tuns si probabil si legat via, a tuns pomii, s-a laudat cu talentul lui, l-a criticat pe cel dinaintea lui, a si ras putin de el, ce nu mi-a placut mie la nea Aurica a fost ca folosea mult substante chimice pentru stropit pomii si nu era chip sa ma inteleg cu el, cand eu ii explicam ca eu nu vreau sa folosesc chimicale in gradina mea. Era berbec ca si mine si nu ne-am putut intelege, asa ca in anul urmator la recomandarea unul fost coleg de la gradinita 😀 , am adus pe altcineva, o echipa de doi barbati care obisnuiau sa lucreze impreuna si care se ocupau in mare parte din timpul lor de pomi . Mi-a placut de ei, pomii toaletati de ei erau prezentabili, aratau frumos tunsi, dar aceleasi rezultate ca si pana atunci: fructe putintele. Nu m-am plans, am considerat ca asa o fi cu pomii tunsi scurt, care nu sunt lasati sa creasca liber, dau rod putin. Si inca mai am un pic credinta asta, dupa ce am mai vazut pomi salbaticiti , crescuti inalti ca si stejarii si plini de fructe.

Anul trecut, in 2015 adica , a venit la noi printr-un prieten , nea Vica. Care asa cum va spuneam in introducere ne-a tuns numai o parte dintre pomi, asta pentru ca eu cand am vazut cum le aplica el taierile, am ras de el. L-am intrebat daca a mai facut vreodata asa ceva sau daca se pricepe vreun pic, pentru ca pomii aratau diferit fata de cum ii tundeau ceilalti dinaintea lui, cam toti intr-un anume fel si anume toate nuielele taiate la ras, nu ma pricep sa explic mai bine.Nea Vica insa lasa o parte din crenguta cu un mugure in plus fata de cum taiau altii si mie mi s-a parut ca aspectul pomilor e un pic caraghios, ca aratau ciuntiti.

Si am ras eu de om, am zis sa nu taie si din pomii de la strada sa rada lumea de noi si asa a facut omul, cum am cerut noi. Dar ce sa vezi? Pomii tunsi de el au rodit mai bine decat in alti ani. Acum nu stiu daca a fost neaparat meritul lui, desi omul mi-a spus anul trecut ca el petrece mult timp afara urmarind dezvoltarea a tot felul de pomi si plante, sau daca a fost si vara calduroasa si iarna blanda din anul anterior cele care au influentat rodirea pomilor in 2015.

Asa ca sambata l-am chemat din nou pe nea Vica. Am vazut ca el ne-a spus ca am avut noroc ca a venit atunci, pentru ca daca ar mai fi intarziat, ar fi putut fi prea tarziu pentru pomi si i-ar fi afecta taierile tarzii, mugurul fiind la timpul actual prea dezvolatat fata de alti ani.

M-am dus si eu astazi pe la cativa pomi si m-am mirat si eu. Pentru luna februarie, fie ea si spre sfarsit, mugurii sunt foarte dezvoltati. La toate.

Liliac

Piersic

Zarzar

Gutui japonez

O atmosfera ca de primavara. Cam devreme, mult prea devreme.

–

Infloresc in februarie

…Daca au noroc si nu e ger si strat de zapada care sa acopere pamantul.

Iar iarna asta a fost tare diferita de celelalte de pana acum, desi zice ca si in anul…2002 , daca am retinut corect, oricum pe la inceputul secolului XXI, ar mai fi fost temperaturi la fel de ridicate ca si anul asta in luna februarie, adica inclusiv 20 de grade Celsius.

Si norocoase pana acum dintre flori, dar si norocosi noi ca ne-am putut bucura de ele si de conditiile prielnice in care ele au inflorit,  s-au aratat deja , cum am mai aratat, dar nu-i nimic daca ma repet, ghioceii,

dar si brandusele

si imbobocite doar cateva narcise care in fiecare an infloresc printre primele din familia lor.

 

Branduse stiu ca aveam  de mai multe culori, daca nu au patit vreo patanie rea, poate vor inflori si celelalte mai tarziu  anul asta. Insa constat ca brandusele bleu , pe care nu prea le-am placut initial datorita culorii mai pale, spuneam eu, si mai comune cu aspect de ceapa-ciorii (poate asta si sunt) , s-au inmultit, la fel ca si ghioceii , din care abia gaseam ici-colo cate-un firicel firav in ceilalti ani.

Spre bucuria mea, a noastra.

 

Azi, o Frumoasa zi de primavara

Astazi a fost cand cald si soare, cand nor si mai racoare. Dar pentru jumatatea lunii februarie, a fost o vreme superba. Nu am stat din pacate mult pe afara, la cat de frumos era, daca n-as fi fost asa comoda, ar fi fost bine sa petrec mai mult timp afara, insa atat cat am iesit , am simtit o atmosfera ca de primavara. In primul rand, incercand sa fac cateva fotografii cu grupurile de ghiocei din curte,

am simtit parfumul lor minunat si uitat.

Cum perioada lor de inflorire este si scurta si adeseori intrerupta de capriciile iernii, de temperaturile reci care ne alearga spre casa , nici nu apuc in fiecare an sa le simt si parfumul.Uneori , daca as fi intrebata nici nu as mai sti sa spun daca au sau nu vreun miros. Insa astazi l-am simtit din plin si tare mi-a placut si m-a bucurat .

Apoi circuland prin curte am zarit intr-un brad, printre ramurile sale agitatie si pasari ciripind.Am reusit sa vad ca erau pitigoi. Pana sa imi aduc eu aparatul de fotografiat, s-au mutat, insa stiam ca nu pot fi departe, v-am mai spus parca despre pitigoi ca in ultima vreme si-au facut adesea aparitia prin curte, pe langa noi

(de la o vreme imi vine tot mai greu sa spun despre tot feluri de lucruri ca ar fi „al meu”, „a mea”, „al nostru”, cand simt de fapt ca nimic nu imi poate apartine, nimic absolut nu e al meu, nici macar „eu”, cu atat mai mult sa spun despre curte, „curtea mea”,un pamant care este aici din totdeauna ca ar fi al meu, hahaha, asa ca am zis „pe langa noi”)

si cred ca isi au cuiburi prin apropiere. Asa ca am stiut pe unde sa ma uit dupa miscare, in sus. Si de vazut am reusit sa vad un pitigoi doar.

Cred ca m-a observat si el pe mine, ca s-a mutat cateva ramuri mai sus dupa ce m-am oprit si m-am tot straduit sa il prind printre multele crengi , mai bine.

Insa din noul lui loc, l-am putut vedea mai bine.

Canta.

Fluierat lung .

Si de la distanta nu mare, se auzea altul fluierand la fel, ca raspuns. Apoi din alta parte la fel. Simteam fluieraturile a trei pitigoi rand pe rand si mi s-a parut pentru a doua oara astazi ca ar fi fost primavara.

Ma ingrijoreaza insa faptul ca se anunta o saptamana cu temperaturi cam mari si mi-e teama ca pomii ar putea sa inmugureasca prea devreme si apoi vreun ger tarziu de martie sa ii afecteze. Dar …asta vom vedea. E buna iarna mai calduta, imi place, numai sa nu fie cu toane primavara , cu dinti de ger . Sa fie si la noi iarna mai blanda mereu, cum este in alte locuri, numai cateva sute de kilometri mai spre Ecuator de la noi.

Prima incoltire

In „ogorul” proaspat arat si de o saptamana insamantat, adica de …sambata sau duminica ce au trecut, inceput de februarie, incep sa rasara semne de viata :).

O daa, dar ce bucurie mare am simtit cand am vazut coltul semintei crapand coaja si iesind la lumina!

Este vorba de semintele de lufa. Anul trecut, 2015, am uitat sa pun din timp in pamant seminte de lufa pentru rasad si intrucat lufa, pe care eu o consideram ruda cu castravetele si poate tot ca si el , mai usor de cultivat si nu foarte pretentioasa ca si planta , m-a invatat ca cel putin in zona noastra, pentru a putea recolta in toamna ceva de pe urma ei, respectiv fructul bine dezvoltat si copt, astfel incat sa poata fi uscat si curatat de coaja pana la fibra, ca sa ramana bine cunoscutul burete , semintele trebuie puse in pamant foarte devreme, inaintea celorlalte .

Si in ianuarie poate ar fi fost bine, insa inca nu ma trezisem nici eu atunci din sentimentul ca este inca pentru nu se stie cat de mult timp  inca , iarna.Si nici pisicuta mea , care de obicei sta afara toata ziulica, insa de vreo cateva zile, doarme lunga in casa de pe la 4 dupa amiaza, cu mici pauze de cate o gustarica, ceva, pana a doua zi in zori de zi.

Insa acum, tot mai des ii aud pe cei din jur vad ca vorbesc de iarna la timpul trecut. Chiar daca va mai veni cate-o ninsoare, zic multi, nu ne mai speriem de ea. Sau :” a fost scurta iarna anul asta”. Sau : „am avut o iarna mai usoara fata de alti ani”.

A fost, am avut, lumea zice ca iarna  deja s-a dus :).Desi e abia februarie la jumatate. Hehe, alta data si la sfarsit de martie inca ningea. Asa ca nu se stie nici acum ce va mai urma.

Dar eu am inceput sa ies putin cate putin din starea de ascunsa sub plapuma, eventual la veioza, pe inserat,  cu vreo carte in mana (am gasit cateva pe gustul meu tot mai mofturos) si am debutat, iata cu cultivarea lufei. Care chiar ma bucur ca a dat semne de viata, fiind samanta de acum doi ani, nu eram sigura ca ar mai fi ceva viu in ea. Si cred ca ati inteles ca ogorul la care ma refeream in introducere , este numai o miniatura, jardiniera aflata la indemana mea. Vor mai urma…

 

Trandafir rosu urcator

In urma cu cateva zile am fotografiat trandafirul pus asta vara afara, sub borcanel, care acum da semne de viata si noua sperante ca ni s-ar fi prins o noua plantuta din mai vechiul trandafir pe care l-am avut frumos candva, si care acum abia mai face cateva flori pe vara, ascunse intr-un loc umbrit si aproape dat la o parte din cele cateva ramuri de maces uriase , dezvoltate, cred , din radacina trandafirului rosu. Am pastrat si macesul, ca nu se pot compara macesele de la maces cu macesele de la un trandafir, cand e vorba de recoltarea lor. Strangem in fiecare toamna cateva fructe de maces ca sa le folosim peste iarna la ceai, sunt pline de vitamine si recomandate impotriva racelii.

Dupa ce am pomenit aici despre el, mi-am amintit de niste poze facute  pe vremea cand era mandru si frumos, fotografii pe hartie. Si am zis sa le caut, sa incerc sa le aduc cumva pe calculator. Din cele cateva albume cu poze  pe hartie pe care le am eu, facute cu aparatele mele,  sub 20 de bucati , mari si mici, asa cum se intampla de obicei atunci cand cauti ceva , cea cu aceste poze cu trandafirul rosu era chiar ultima. Pana la ea, insa am avut ocazia sa revad pe toate celelalte facute fie acasa, cele mai multe acasa, fie in cele cateva excursii, putine la numar pe care le-am facut eu . Cand eram mica, eleva adica, in fiecare vara ma obisnuisem sa avem program cu familia , mama si tata, uneori si cu alte cunostinte, la mare si la bunicii din partea tatalui, care stateau pe langa Baile Felix. Pana acolo ne plimba tata cu masina pe diverse trasee, astfel incat pot spune ca am vizitat cu ei toata tara, iar vacantele la bunici sunt cele mai frumoase amintiri ale copilariei mele.

Apoi cand am mai crescut si nu am mai avut nici bunici, rareori am mai mers acolo si am stat mai mult acasa.

Intre timp ne mutasem de la bloc la curte si am avut tot mereu activitati prin curte si motive de a face din fiecare dupa amiaza sau timp liber motiv de relaxare in propria curte,  intr-un mediu curat, cum ni-l faceam si ni-l doream noi si linistit. Asa ca majoritatea pozelor vazute acum in albume erau de acasa si ma bucur ca a fost asa, ca am fost acasa, ca am amintiri cu familia mea intreaga, ca am ales sa stau aici, cu ai mei la toate evenimentele, in toate zilele, pentru ca in final doar asta conteaza. Sa stii ca ai fost aproape, ca ai fost cu ei si ca i-ai avut pe ei langa tine.

Asta a fost gandul pe care l-am avut vazand toate pozele de familie si cand spun familie, ma refer si la animalutele care au facut parte din viata noastra de zi cu zi si care putem spune ca au fost si ele parte din  familia noastra.

Si iata trandafirul pe care il cautam in pozele gasite in album:

Baiatul din fotografia de mai sus  a fost primul meu catel, Pinky, pe care mi l-am luat de ziua mea, cand am implinit 25 de ani. A fost caniche, nu stiu daca toti din rasa lui sunt asa ca el, dar din toti cateii pe care i-am avut pana acum, a fost cel mai inteligent . De altfel intr-o carte despre catei si ingrijirea lor, scrisa de Ioan Bud, sper sa nu ii fi gresit  numele, intr-o lista cu rasele de catei, din punct de vedere al inteligentei , rasa caniche era pe locul al doilea, dupa rasa Border Collie care era pe locul intai.

Pinky a fost un caine de nota 10. Cu totii l-am iubit si el ne-a iubit pe noi si ne-a ocrotit cat i-a stat lui in puteri.

 

Revenind la trandafirul rosu, mi-ar fi parut rau sa il pierd definitiv, desi poate nu e cel mai de soi trandafir , insa ne-a incantat la inceputul verilor cu infloriri abundente, doar o data pe an ce e drept , dar cu tulpini pline de flori .

Si pe masura ce scriam aici , mi-am amintit ca am mai publicat online candva, cand imi facusem blog pe blogspot si nu m-am descurcat prea bine cu administrarea lui, asa ca l-am abandonat si m-am trezit prezenta mai mult pe wordpress, am publicat si acolo doua poze cu el .

Pozele sunt facute tot de mine, probabil cu primul aparat foto digital pe care l-am avut si publicate pe blogul meu, pe care nu m-am mai uitat de mult timp :

http://gradinamea-in-toate-anotimpurile.blogspot.ro/

Cine stie, poate voi mai reveni acolo candva.

Siraguri de margele

Astazi de dimineata, cand le-am vazut, ramurile subtiri de salcie cu stropi de ploaie , roua sau ambele amestecatesi pastrate pe ramuri  sub influenta temperaturii reci de afara, m-am oprit o clipa in loc sa le admir. Un prim gand a fost : „pacat ca nu am aparatul de fotografiat la mine, sa le pastrez si sa le si arat mai departe altora” , ca imi face mare placere sa ma mandresc cu capturile mele , de fapt cu cele observate de mine, nu tratate cu nepasare. Dar repede a venit al doilea gand: „dar am telefon cu camera, haha”.

Si iata-le! Poate cu aparatul de fotografiat ar fi fost imaginile mai limpezi, mai frumoase.

Privind stropii de apa ramasi pe ramuri, desi afara nu mai ploua, dar probabil plouase in zorii zilei , ma duc cu gandul, apropo si de siragurile de margele, la un alt sirag de pietricele  transparente, incolore,  numite morganit (am tinut minte de la fata morgana, asociere ), de-al meu, pe care nu le am fotografiate, dar cautand pe net am gasit unele si incolore, dar si colorate ca sa vi le arat.

…Si la o plasa intreaga, destul de mare, tesuta de-un paianjen, pe care am vazut-o asta toamna intr-o zi cu ceata si vreme umede, atmosfera fara de care as fi trecut pe langa pomul tesut fara sa ii vad si lucratura . Eu nu am stricat, nici deranjat lucrarea si cred ca nici altcineva, pentru ca in zilele urmatoare nu s-a mai putut observa ,  nici de mine si cred ca nici de altcineva frumoasa lucrare de paianjen. Nu imi sunt dragi paienjenii, ar fi chiar culmea sa imi mai placa si de ei, ba dimpotriva mi-e frica de muscatura lor, insa le admir rezultatele muncii lor, pe care uneori, de nevoie, cand le gasesc in interior sau in locuri prin care noi trebuie sa circulam mai des in siguranta, le stric. Insa daca sunt mai ferite, le las frumoasele capodopere sa se bucure ei de ele si sa le foloseasca (oare la ce?) in scopul pentru care le-au creat.

–