Un text despre animale si nepasarea multora

Dar rar mai blogaresc! Intr-o vreme , scriam si de 2-3 ori pe saptamana, macar cate un maruntis, ceva si tot scriam, insa de la o vreme , mai mult pauza. E, sunt altii mai harnici si activi , nu-i bai!

De fapt daca inainte eu scriam sau fotografiam cate ceva si apoi prezentam pe blog, acum am gasit o cale mai comoda sa ma dau pe net (un fel de ” ma dau cu sania” , ca sa se inteleaga sensul). Si anume, intru pe facebook, unde am dat likeuri si follow multor, multor altora care publica ba una, ba alta si stau si cate-o ora uneori uitandu-ma la ce noutati mai apar zilnic pe facebook.

Printre altele, urmaresc si diferite asociatii care se ocupa de salvarea animalelor, a cainilor, cele mai multe dintre ele. Urmaresc Kola-Kariola, Prietenii berzelor si altele ale caror nume nu imi vine acum in minte. Urmaresc si ma ingrozesc de cat de mult sufera mai ales la noi in tara bietele animale, aruncate, ranite, lovite , infometate, taiate cu rautate de catre bipezi care traiesc printre  noi .

Mie intotdeauna mi-au placut animalele si am suferit cand le vedeam pe ele suferind . Si de mult timp am tot incercat ca pe langa animalele din curtea mea sa mai ajut si pe altele din cele ale nimanui care traiesc pe strada, daca nu am putut sa ii strang pe toti acasa la mine, macar le mai luam si le mai dadeam cate ceva de mancare. Pe unii i-am hranit o data si apoi nu i-am mai vazut, pe altii i-am invatat sa ma astepte zilnic cu bobite si apa , atat iarna cat si vara . Si nu doar o data am fost nevoita sa trec pe langa animale pe care le vedeam ca sufera si cer ajutor sau au nevoie de ajutor, imi aduc aminte de un pisic mic, negru, slabanog,  pe langa care am trecut candva, demult, studenta fiind si care cerea ajutor si se vaita. Mie mi se rupea sufletul de mila lui, dar am trecut. Am considerat ca nu il  pot ajuta. Sau cati alti caini, in ochii carora am vazut acelasi lucru, cum fara cuvinte cereau putina mila, ajutor sau prietenia mea si nici pe ei nu i-am putut ajuta. Insa acum vad asociatiile astea de ajutorare a animalelor , care vad ca se implica si salveaza animale aflate in dificultate , in pericol sau cu sanatatea subreda si viata  amenintata si ma bucur sa vad ca se intampla asta, ca exista oameni carora nu le este rusine sa arate ca le pasa de animalele pe langa care noi toti ceilalti trecem mai departe si ca fac ceva .

Am si eu pe langa ai mei de acasa, in apropierea casei, prin vecini,  cateva pisicute care au ramas de curand fara stapana lor, care a plecat de la ele intr-o alta lume. Si au ramas bietele fiinte ale nimanui. Iar eu mi-am zis ca daca am pentru ale mele, am si pentru ele cateva bobite in plus sau ce mai ramane in plus de la ale mele , ca sa nu simta si foamea pe langa capriciile vremii, pe care au ramas sa o infrunte afara ca animalele fara adapost. Si uite asa azi, asa maine,zi dupa zi, pana cand  intr-o zi vin spre casa de la servici si ce vad? Un biped a mai adus in acelasi loc in care vietuiau pisicile orfane, inca trei pui de pisica, mici, zgribuliti, infricosati, luati de la mama lor si azvarliti in strada. In loc sa isi sterilizeze pisica, arunca apoi fapturile pe care le aduce pe lume ea. Si cred ca asta e obicei mai vechi al bipedului, ca am mai auzit si in alt an miorlaieli de pisoi mici , care insa nu au avut atunci nicio sansa, aruncati intr-un loc inaccesibil.

Ma gandeam dupa ce am vazut pisoii, sa le fac poza cu telefonul si sa ii postez si eu ca si altii pe facebook , pe siteurile celor cu asociatiile de animale. Mi-a mai dat prin minte asta si asta iarna cand am vazut un catel ranit , pe un ger cumplit si nu am facut-o. Pentru ca mie imi este rusinne sa cer . Sa cer ajutor chiar si pentru altii sau sa cer orice altceva.

Aaa, apropo de asta cu cerutul, am patit recent cand am plecat intr-o vineri, dupa servici la o sedinta in alta localitate. Asta e o paranteza. Si am venit repede de la servici, am luat geanta cu actele masinii si am fugit. La sedinta , dupa o vreme nu stiu cum de mi-a dat prin cap sa caut in geanta si vad ca nu dau de bani. Caut, caut, ba chiar scormonesc in toate buzunarele, in cotloanele gentii , zic poate o fi totusi o hartie de zece lei, cinci lei, ceva. Ei, as, nimic, nu aveam decat cateva monede si la plecare ar fi trebuit ca sa pot iesi cu masina din parcare, sa platesc parcarea, iar eu nu aveam cu ce. Nu va spun cat m-am gandit cui sa cer eu zece lei imprumut ca sa pot plati parcarea. N-am avut incotro si am cerut cuiva, ca eram intre colegi, dar chiar si asa mi-a fost tare, tare rusine.

Asa si cu animalele. Cum sa cer eu ajutor? Eu cand ii vad pe altii ca fac asta, in primul rand ma gandesc: de ce nu ajuta cel care este acolo, care doar face poza si cere de la altul ajutor.

Si nici cu pisoii cei mici azvarliti pe gard nu am facut asa ceva. Am incercat sa ii hranesc, dar erau speriosi si nu se prea apropiau. Apoi au venit zile cu ploi si nopti cu ploi si frig, ba si cate o furtuna, iar ei se adaposteau inghesuiti pe gard sub un contor de gaze si atat. Multi oameni au trecut si s-au mirat de ei, ca ce draguti sunt, ce micuti sunt si d-astea, vorbe aruncate degeaba. Dar nimeni , de ani de zile de cand am mai vazut ca aparea cate o pisicuta micuta in zona, nimeni nu o lua. Bipezii trec indiferenti si nu fac nimic pentru animalele lipsite de ajutor din jurul nostru. Rautate, nepasarea asta!

Asa ca dupa o vreme, cateva zile, am anuntat acasa ca eu am hotarat sa iau pisoii. Pe toti trei. Nu m-am mai indurat sa ii las acolo asa mici , speriati, neajutorati , in ploi si frig.Si i-am luat. Bineinteles ca acasa, cum am si caini , iar cainii mei nu suporta pisicile, a fost si inca este o problema adaptarea. Pentru cateii mei, pisicile sunt un fel de prada sau jucarii, ei cum prind cate una, cum nu mai iese vie din curtea lor. Asa ca  micii pisoi stau deocamdata inchisi intr-o bucatarie din curte , ii scot cate putin la usa , sub stricta mea supraveghere si in acelasi timp fac pe politaiul cu cainii: „nu te apropia”,” stai acolo” si tot asa diverse indemnuri la pastrat distanta fata de pisoiasi. Sper ca in timp se vor accepta.

Ia sa-i vedem, trei mici muschetari , posibil sa fie toti trei…fetite :

Broscuta dezghetata

Au iesit si broscutele din hibernare.

Stiu, nu mai spun o noutate cand repet ca a venit (un pic, un pic) primavara.

Dar iata inca o confirmare .

In seara asta am speriat o broscuta in curte, cand am pus blitul pe ea. Am reusit sa o prind cu camera foto in cateva imagini, insa cand am vrut sa incerc si cu telefonul, a fugit. Era intuneric afara deja si nu stiu unde s-a pitit si cum s-a furisat, dar s-a descurcat.

Cam raioasa broscuta mea de-o seara, dar m-am bucurat sa ma intalnesc cu ea.

Aici, mai jos, deja se intorsese sa fuga:

Din septembrie

S-a dus vara iute, ca orice e frumos si trece , si desi nu ma asteptam, si repet ca nu ma asteptam la asa luna octombrie cum a venit in acest an,  frigul s-a instaurat cu tot cu ploi si burnita si brr,  stapan inapoi pe meleagurile de pe care cu drag si un sut in tartita-i ,candva mi-am zis ca  l-am alungat. De ce ti-e frica, insa, nu scapi :).

Da, si a fost vara. Si ce, care sunt pozele cu care am ramas dupa ea?

Cam fara entuziasm par cele mai multe a fi facute.

Pai era cat pe ce sa nici nu am poze deloc. Cand intr-o zi de- cred, sfarsit de mai- ma pregateam sa ies de acasa cu aparatul de fotografiat la mine. Am pregatit totul si inainte sa ies, ca sa ma incalt, am agatat rucsacul de clanta usii. 🙂 Zambet , cica sau de fapt zambet amar. Deoarece in timp ce nu stiu daca am apucat sa ma incalt, insa pe acolo fiind,  aud: trosc! Ma uit la usa, ma uit la clanta, ma uit la geanta, geanta jos. Si mi-am zis imediat: aparatul.

Of course, s-a facut zob, nu pe exterior, ci pe interior. Insa doar obiectivul. Macar mi-a ramas corpul utilizabil pentru celalalt obiectiv mai vechi pe care il aveam. Obiectivul defect nu l-am mai reparat, reparatia lui m-ar fi costat prea mult si am renuntat. Am zis ca poate de banii aia o sa imi iau altceva la timpul potrivit. Si vara fiind la inceput, am folosit tot obiectivul pe care il aveam de anul trecut, da, fara entuziasm, ca simteam ca totul imi va iesi la fel si fara rost. Dar am facut totusi cateva poze.

Cand insa, ce sa vezi? Pe la….nu mai stiu data, spre sfarsit de august, adica sfarsitul verii, apare o noua varianta ubuntu (asta e un fel de windows, care insa se poate descarca gratuit) si calculatorul imi sugereaza sa fac actualizare. Zic: bine, fac. Seara tarziu, ma gandeam ca nu poate dura prea mult. La un moment dat insa nu se mai intampla nimic , ma plictisesc de asteptare si vreau sa renunt la actualizare. Dar ce, mai pot? Nu. Decat daca….fac niste prostii. Cum ar fi,  de nervi ca nu imi raspunde calculatorul la nicio comanda, scot bateria laptopului. Si cu asta fara sa imi dau seama zic adio si tuturor informatiilor, adica si pozelor pe care le aveam in calculator.

Iata cum am cam pus capac pozelor din vara si anterior verii 2016. Asa ca tot ce mai am , am de la sfarsit de august inainte.flo3

Cum ar fi poze cu acest bradut. Molid. Care crescuse in curtea casei, singur, fara sa il planteze nimeni, si m-am tot uitam la el, gandindu-ma unde sa il mut, cativa ani in sir . In curte nu imi mai doresc brazi. Nu vreau copaci inalti. Si l-am tot tinut , cam mult se pare, asta pentru ca nu gaseam nicio solutie pentru el, iar el in timpul asta nu a stat pe loc, ci a tot crescut . Dar eu inca il consideram  mic. La un moment dat mi-am zis ca o sa il duc in padure. La Podul cu tei, ii zicea unui loc in care mergeam cu parintii cand eram mica , si in care pe atunci erau amenajate un fel de scene pe care se interpreta muzica, cred, nu imi mai amintesc rolul acelor scene , care apoi dupa ’90  au disparut, probabil dezmembrate si stranse de autoritati sau mai degraba  furate bucata cu bucata. Drumul care traversa padurea, ce alta data era plin de lume, oameni care ieseau cu masinile la gratar, la plimbare in padure , dupa o vreme si acela a fost inchis pentru ca in loc de plimbare si recrerere , ajunsesemai mult  loc de intrat cu masini mari care taiau copaci si furau lemul. La un moment dat am mai fost in cativa ani pe acolo fie la cules de urzici primavara, fie dupa flori, cresteau viorele multe , ori am mai incercat  sa iau pamant pentru florile din ghivece, insa nu a fost bun . Dar locul ajunsese atat de pustiu, incat acum nu mai pare un loc de umblat, ci salbaticit .

Asa ca mi-am luat gandul de la dus bradul meu in padure la Podul cu tei. Ma mai intalneam si cu vreun padurar, care poate ar fi zis ca m-am dus sa fur un pom, nu sa plantez unul adus de acasa. Asa ca mi-am luat bradutul, harlet de acasa, bidon cu apa, ajutoare si l-am dus tocmai sus…la locul pe care il avem noi de la tara. De la locul in care se poate ajunge cu masina pana sus , nu e foarte mult de mers. Cam 5-6.000 de pasi (numarati de telefon) numai dus . Dar cu bagaje mari dupa noi, cum ar fi bradutul, care abia atunci am bagat de seama cat e de mare. De fapt nu, mint, si cand a trebuit sa il urcam in masina si spre mirarea mea am vazut ca abia a intrat, si atunci am vazut ca e mare, desi eu inca il consideram mic.Deci cu bagaje mari si pe caldura, ca soarele , desi era toamna, inca ardea cu putere , urcusul a parut mai lung si mai greu. Lor, baietilor din poza de mai jos  insa , le-a placut. Si s-au bucurat de orice strop aducator  de racoare: dsc_0322

Si mie mi-a placut. E bucuria mea sa merg acolo .

Imi place  iarba luminisurilor, islazul,  cand verde , cand in combinatie cu orice fel de culori si nuante de la salbaticele flori :

si drumul serpuind printre pomii si tufele liber crescute fiecare in cate un loc al lor, drum care la inceput e tot mai usor de identificat ,

-apoi incet, incet pare sa se ascunde ca intr-un nor indepartat

-Cine a mai fost pe traseu si l-a memorat, merge inainte si deschide calea:

-Si pe aici tot drumul este, nu ?

-Ca si aici. Nasucul lui este cel mai de incredere indrumator , si atunci cand urma drumului nici nu se mai vede, el merge inainte si se opreste deseori

-Ma vezi? Eu te astept sa ajungi! pare a spune, atunci cand  abia, abia se mai vede in „drum”printre multe ierburi crescute .

-Si pe aici a fost drumul candva, sub firele inalte si uscate acoperite cu buchetele de seminte stranse ca niste ciulini, se mai zareste urma unei poteci vechi pe care incercam sa o urmam. Insa drumul printre aceste uscaciuni lasa urme si pe piele , iar in blanita cateilor mici smocuri de ciulini ce acasa au fost tare greu de scos:

Toate plantele intalnite

Si ierburile,

Si padurea,

Si uscaciunile, toate mi-au placut. Mi-au luminat ziua.

 

 

Dar mai ales pomii inalti, ale caror tulpini au prins fel de fel de forme si au atins grosimi de stejar, crescuti liberi, netunsi an de an si incarcati de roade.

Acolo cand merg sunt  Alice in tara minunilor . Totul e cand asa mare si uimitor, cand mic , marunt , minunat, ciudat . Nimic nu este de neglijat.

 

De la flori

Imi amintesc cum intr-un an, copil fiind, ne-am dus cu familia sa petrecem sarbatorile de Paste , la bunici. Imi amintesc ca eram cu masina, o dacie pe care am avut-o ani destul de multi , pe care tata o botezase Mandruta . Pe drum , probabil ca din loc in loc incepuse sa ninga, daca nu o fi si fost asternut deja strat de zapada  iar in alte parti, primavara fiind deja in toi,  stratul de zapada acoperise ramurile pomilor fructiferi, unii  plini de flori.

Acum insa, multi, tare multi ani mai tarziu, si poate n-ar parea atat de multi anii trecuti daca nu am fi noi, cei care inca mai suntem aici,  intorcandu-ne cu gandul inapoi ,  mai putini si mai singuri decat eram pe atunci, sa ii simtim si sa-i ducem in alt fel, in alta companie, la o alta varsta, privit totul acum cu alti ochi, parca aievea vad si acum si aud  cum in ziua aceea inainte de Paste ,  tata , inspirat de peisajul dimprejur , ne-a spus atunci , in masina un vers pe care si l-a amintit din „Miradoniz”:

„E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireși în floare scutură zăpada”….

E vorba de fapt despre…:

…..”zapada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalță,
De flori troiene în loc de omăt”….

Sa fi fost poate atunci un val de iarna tarzie uitata aici, venita inapoi peste timpul cuvenit ei , tot cam ca-n vremea de  acum, cand iara , a inceput sa se astearna pe alee si in iarba, strat de zapada din petale de flori.

Da, ciresii-n floare isi scutura zapada trandafirie a infloririi lor .

Scuzati daca intr-un context nostalgic si poetic , eu n-am gasit alta imagine decat cu un catel. In primul rand catelul nostru este un romantic , un baiat iubitor, pupacios,

e drept si cam nervos uneori, dar cine nu se mai enerveaza macar cand si cand. Deci se incadreaza , zic eu, si el intr-un astfel de decor.

Si apoi in mare parte dintre pozele mele, apar animalute. Pentru ca la noi acasa misuna peste tot macar cate un animalut. Ca e catel, pisica, cocos, gaina, bibiloi ori bibilica, gasca sau gascan, vrabie, porumbel , suntem multi , densitatea pe metru patrat este mare si cu greu se gaseste cate o poza in care nici macar o vietate, cat de mica sa nu iasa in prim sau mai indepartat decat prim plan.

Ei si tot stand eu si privind cu oarecare tristete cum primavara care a venit grabita , tot la fel pare sa isi faca bagajul si sa plece , ce vad?

Ei, cum va ziceam, poza cu ciresul scuturandu-si din ramurile doar ieri fotografiate cu ata de multe flori :

 

astazi, dupa numai o zi,  cu ele incepand sa coboare intr-un fel,  natural, purtate de gravitatie, vant sau ploi:

sau…

stilul fortat, smuls , rupt si apoi dat . Ia, uitati-va cum isi socotesc ei miscarile, dansii de mai jos. Cica:

-intai ne uitam, ne uitam, ne uitaaaaam , masuram, masuraaam (cine are cocos intelege cum se aude aaa- acesta prelungit):

apoi ne facem curaj si ne avantam:intai  tzup si apoi zvaaarr….deschidem aripile in zbor:

Intrecere intre baieti, care mai de care mai harnic si mai tare:

Ei, ati vazut acum de ce saream?Ia si vedeti-ma mai jos:

Am cules flori pentru a ii fi util isi pe plac dragei mele.

Si cu ocazia asta, ne-am si giugiu…aaa, ciugulit un pic, cioc in cioc. Si i-am dat ei:

O sa ii miroasa gura a flori. De primavara !

Asa pornisem de la petalele de flori de cires asternute pe iarba la picioarele noastre , labute  sau gheare.

Si tot privind desfasurarea unor asemenea activitati , cum vi le-am prezentat in imaginile de mai sus , hmm, m-am gandit cum si in urma cu multe sute, ori mii de ani , ruda noastra mai mare, vreun nenea cunoscut acum mai bine sub numele de homosapiens,  mascul plecat la vanatoare, pus pe panda primavara cu ochii deschisi larg asupra diverselor neamuri pasaresti care si atunci cu siguranta , indemnati de aerul bland de primavara si de pomii cu flori , la fel ca si acum s-or fi avantat si tot ca si acum vreunei drage , flori sa ii fi dat .

Si asa vazand cum s-a intamplat , cum pasarea a acceptat floarea si cu recunostinta fata de pasaroi s-o fi manifestat, ruda noastra , cu sau poate tocmai din cauza lipsei  de vanat,  neam cu mai cunoscutele noua in vremea de acum, maimute, a imitat. A rupt o creanga, ori un buchetel de flori de unde i s-a nazarit prin mintea lui de atunci, pe care eu nu o subapreciez si a dus-o si el  unei fete dragi din grupul cu care se gospodoarea.

Altii, care poate zarisera si ei la animale o astfel de intamplare asemanatoare, l-au vazut pe colegul lor de echipa , si asa au indraznit si ei, obiceiul a fost preluat, perpetuat , transformat si de unii din ziua de azi, prea departe in timp de vremurile de atunci, chiar uitat.

A, si poate si homosapiens tot cu gura a oferit si el prima data flori.Insa  apoi ceva s-a intamplat, de oamenii din ziua de azi au evoluat si ofera in alt fel, mai putin intim si mai departat , buchetul de flori.

Zile cu flori, multe pretutindeni imprejur flori

Eu le credeam prietenele mele, pe ele, vrabiutele.

Iarna le pun pe pervaz la fereastra cate-o caanita de graunte de grau, ba atunci cand n-am le pun arpacas, curat, spalat, cu varful rotunjit sa nu le zgarie pe micutele gatlejuri. Si ele ce fac acum, cand visinii din curte , de la care eu astept sa culeg si sa mananc visine dulci-acrisoare, zemoase , bune, sunt infloriti? Iata ce figurant de vrabioi obraznic. Intai as zice ca nu m-a vazut. Culegea atent o floricea. Apoi s-a uitat lung la mine si a observat  ca stau cu ochiul aparatului de fotografiat pe el si atunci nici vorba sa se fi speriat si sa fi zburat, ci parca demonstrativ a ciugulit, a rupt si a trantit vreo floare, doua de visin inflorit  din pom, jos.Iata fazele:

-ciugulesc,

-ciugulesc,

-hopa! ia te uita!

-chiar ma priveste, ma fotografiaza cineva.

-ei bina, na! uite cum pot sa mai rup inca una,

-si inca una,

-as putea pe toate sa le culeg, ti-a placut pana acum, da?

-daca ma mai urmaresti mult, iti pun toate florile din pom jos, la picioare!

-Nu ma supar pe ele, pe vrabiute, oricum. E prea frumos afara, pretutindeni e totul inflorit. Flori in tot felul de culori, si atunci, eu de ce sa vad inaintea ochilor mei numai rosu?

-Un rosu frumos, rosu de flori, rosu de la lalelele inflorite, intai au avut cupele florilor stranse, inchise, dar chiar si atunci atat de frumoase mi s-au parut. Pentru ca asa si sunt, nu doar mi s-a parut. Si poate datorita iernii blande, nu stiu daca asta este motivul pentru care au inflorit abundent, ca in anii de la inceput, cand initial mama le-a pus in pamant . Le-am primit de la un vecin care si-a desfiintat pe la inceputul anilor 90 o plantatie de flori, inainte crestea flori, apoi dupa 90 a pornit o alta afacere si probabil ca n-a mai avut nevoie de atatia bulbi de lalele. Si la inceput aveam in primii ani cate 500 de flori inflorite, toate de un rosu aprins, atat de frumos este in perioada in care infloresc! Apoi tot mama zicea ca ne-au disparut din lalele pentru ca nu le-am sapat des, sa scoatem bulbii periodic din pamant. Eu am sapat intr-un an, dar a fots destul de greu, au coborat bulbii mult in pamant si a trebuit sa sap adanc, a fost destul de greu. Apoi stiind ce efort necesita si avand ba toamna alte flori inflorite, pe care nu am putut sa le deranjam, ba apoi , dupa trecerea florilor, tufanele de obicei, venea iute frigul, iarna si cine sa mai stea afara in frig, amanam pentru anul urmator si mai ramaneau bulbii in pamant , nesapati, nerasfatatati  si cresteau de capul lor inca un an. Dar iata-i ca nu au disparut, nu lipsa sapatului si a scoaterii din pamant in mod periodic i-a afectat, si au inflorit anul asta iar, ca la inceput. Pe numarate 460 de flori langa gard si altele vreo 50 pe brazda din fata casei, pe care sunt insa lalele si galbene , si rosii, si portocalii. Deci peste 500 de flori.

 

-Si el , Pepito, o floare intre flori:

-Nu lipseste nimeni de la fotografia cu lalele.

-Rosu in fata ochilor :).

 

 

Necuvantatori

Pregatirile sunt in toi pentru intrecerea anuala de frumusete.

Care dintre toate frumoasele , face inima juriului sa bata mai cu foc?

Frumusetea unora dintre ele, ma lasa fara cuvinte:

 

 

-In general, toate sunt in grupuri de cate cel putin trei si pana la…abundenta de petale si flori:

Pare ca ar fi predominant  in concurs culoarea de petale balaie. Dar nu e asa.

Avem si blue, so blue:

-si just blue :

-Avem si roze, chiar daca nu trandafiri, doar flori cu petale rozalii:

-in  tonuri de  magenta,

-pana la ciclam

-si roz pal

-ba chiar si rosu,

-In alte culori din paleta de zambet a pamantului catre soare, alb-crem, nuanta untului , sa fie cam cat un batalion (de flori, nu are treaba primavara cu razboiul)

 

-dar si in cel mai curat alb pe care imi pare sa il fi vazut eu vreodata, pe primii  boboci ai unui cires amar atat de tanar, incat pana acum nicio cireasa nu a rodit. Il astept cu rabdare, nu dau zor zilelor, dar il astept sa rodeasca. In vara asta, sper.

 

 

-O parte dintre concurenti, sau cel putin reprezentanti ai lor, i-am prezentat. Acum intrebarea legitima, care urmeaza este din cine sa fie alcatuit juriul?

Ricky se arata prin zona mereu interesat de tot .

La fel si matza, strange si ea din mustati si masoara distanta dintre flori si rezistenta tulpinilor lor :

Dar ei nu sunt foarte impresonati de niciuna dintre flori.

Mai interesati ar putea fi:

-gainuta ciugulitoare prin ierburi , care priveste scrutator

-si unul dintre partenerii ei de gradinarit, cocoselul tantos si cantator

Care una-doua isi dau cu ciocul sa deguste din aproape toate noile aparitii. Nu stiu care e criteriul care le trezeste interesul numai catre anumite plante, cu sau fara flori.

Cum vedeti, flori acum avem, este categoric acum vremea lor.

Juriu am aratat cateva optiuni, nu foarte hotarat, nici static intr-o pozitie, ci colindatori si cercetatori printre toate ale gradinii. Isi iau treaba foarte in serios.

Si acum sa vedem  alegerea finala. Un nou jurat, a hotarat si a decis sa se exprime.

Deci, the winner is :

(si ma scuzati cu ro-ngleza)

Ce intelegeti voi din ce ne indica pisica? Cracile tepoase ale unui netuns de  trandafir si fara flori?!Of, cu juriul asta de necuvantatori! Sa inteleaga si sa aleaga fiecare ce o vrea. Daca poate, ca si mie , e drept, imi este tare greu sa fac o alegere. Imi plac toate, fiecare in felul lor.

De la o zi la alta

Ieri, 19 martie , inainte de amiaza:

Cam rece afara, ce-i drept, dar nici asa nu ne asteptam , chiar la una ca asta:

 

Astazi de dimineata, insa, inca pe racoare, fata de zilele trecute, tare racoare ( minus ceva grade in termometru) in iarba,  urme de zapada:

De acum e timpul sa ne scuturam de pe petale, fire de iarba si ramurele, amintirea zapezii :

Si sa o lasam sa plece mai departe , unde i-o fi de acum locul, pentru ca la noi,

GATA,

DE ASTAZI E PRIMAVARA !

Gata cu mirarile de prea mult soare, de neasteptat de multa caldura, de acum , ne-am lins pe bot,

gata cu leneveala, cu statul sub plapuma, de azi incep activitatile mai intens in gradina, de acum vine  … frigul si vin si ploile (prea) reci de primavara :D. Ca asa va fi, parca vad, cum incepem sa ne vaitam de frig, iara! 🙂

Sa fiti voiosi si optimisti, neaparat optimisti in aceasta primavara care trebuie sa fie frumoasa, oricum o fi!

 

Martisor

 

Am inceput luna de martisor  a acestui an cu gablonzuri de jucarie cu snuruletele lor alb-rosii dar si cu flori, tot feluri de flori atat plantate cu radacina, fiecare in vasul ei de orhidee, gardenie, anthurium, dar si in buchete cu orhidee,  frezii parfumate, ghiocei, zambile parfumate, altora dintre flori nici macar nu le stiu denumirea , oferite  de aceia care s-au gandit la noi, care si-au amintit de noi si au vrut sa ne bucuram impreuna de venirea primaverii.

Aici , mai jos,  sunt  trei buchetele de viorele,  combinate cu ghiocei mari si sunt un semn ca prin paduri trebuie sa fie acum covor albastru de flori printre frunzele cazute de asta toamna . Parca il si vad in minte, din amintire. Stiu si eu locuri in care cresc multe flori salbatice, ghiocei, viorelele , sanziene vara, paduri in care alta data mergeam senina si culegeam urzici proaspete si curate la inceputul primaverii,  insa acum  nu cred ca m-as mai simti in largul meu in padure, stiind mai bine decat inainte cum sunt zonele locuite din apropiere si oamenii locurilor.

In gradina, fata de saptamana trecuta, ce credeti, au mai crescut mugurii jarului, numit si gutui japonez? Mie mi se par cam la fel.

Brandusele culoare …magenta inchis (va avertizez ca am ales numele culorii nu intamplator, la datul cu vorbele in vant, ci dupa o documentare si inspectare a paletelor de culoare de pe wikipedia si dintre variantele conabiu si magenta inchis, mi s-a parut mai apropiata denumirea culorii mai sus numita)…deci revenind la brandusele acestea mov, ca sa o spun mai pe inteles, dupa ce am tinut o mini-conferinta pe tema culorii lor, mai lenese decat celelalte rubedenii de alte culori, dar si mai stralucitoare, cu petale ca pielea pestisorului auriu (parol ca n-am consumat nimic substante nepermise, asa imi veni mie doar sa ma abat peste campii), au rasarit si ele , dar pana sa le vad si eu mai bine deschise si sa le si pozez, pac, le lovi azi ploaia si nu am stat sa verific, dar cred ca le-a pleostit. Au viata scurta bietele flori, dar bine ca am apucat sa le zaresc un pic sa ma bucur si eu de scurta bucurie a lor.

Iata-le mai jos, pe tarla, langa vecinele mai galbioare, printre frunze de lalele si de tufanele. Toate au rasarit si sunt bine avansate fata de alti ani la inceput de luna martisor.

Toporasii , desi cu coditele scurte si cateva petale mici de flori , par plapanzi si ei,  sunt insa mai rezistenti decat mai tantosele branduse. Infloresc neintrerupt toata primavara, ba si iarna au mai avut cate-o floricica, si toamna. Sunt niste mici salbaticiuni cu parfum delicat, nu oricand se lasa imprastiat de vreo adiere de vant. Dar si cand te atinge pe varful nasului , nu il mai uiti si dupa aceea il tot astepti si cauti neincetat ori de cate ori vezi mica floricica. Pe vremea cand nu aveam inca gainute pitice asa multe cum avem acum si libere prin toata curtea , ne cresteau peste tot prin iarba toporasi si era placut sa fii surprins de parfumul lor cand nici nu te asteptai. Acum cred ca se lasa placut surprinse gainutele pitice care probabil s-au dedulcit cu gustul si nu cu parfumul acestor plantute si al florilor lor.

Devreme, devreme, si palcuri mici de narcise galbene cu floare bogata , cu multe petale au inflorit .Ce mai,in gradini  primavara a pornit in forta .

Altor narcise, ca sa fie protejate de talpa navalitorilor, care in alergatura dintre gaini si cocosi sau  in  joaca dintre catei si a salturilor lor ,nu tin cont de flori si le distrug fara sa tina cont de ce se afla la picioarele (labutele,gherutele) lor, tocmai in scurta perioada de inflorire a lor,  le-au fost montate  printr-o retea ingenioasa de instalatii facuta din nuielele taiate de la meri, suporturi de sustinere pentru flori si piedici in calea animalelor . Pe aici nu se trece . Si aici nimic nu se arunca, ce e al gradinii se intoarce inapoi spre folosul altor fapturi , cum a fost aici cazul crengutelor folosite ca sprijin pentru coditele incarcate cu flori grele ale narciselor. Le astept sa infloreasca si sa vedem daca le va prii ideea.

 

 

Prima incoltire

In „ogorul” proaspat arat si de o saptamana insamantat, adica de …sambata sau duminica ce au trecut, inceput de februarie, incep sa rasara semne de viata :).

O daa, dar ce bucurie mare am simtit cand am vazut coltul semintei crapand coaja si iesind la lumina!

Este vorba de semintele de lufa. Anul trecut, 2015, am uitat sa pun din timp in pamant seminte de lufa pentru rasad si intrucat lufa, pe care eu o consideram ruda cu castravetele si poate tot ca si el , mai usor de cultivat si nu foarte pretentioasa ca si planta , m-a invatat ca cel putin in zona noastra, pentru a putea recolta in toamna ceva de pe urma ei, respectiv fructul bine dezvoltat si copt, astfel incat sa poata fi uscat si curatat de coaja pana la fibra, ca sa ramana bine cunoscutul burete , semintele trebuie puse in pamant foarte devreme, inaintea celorlalte .

Si in ianuarie poate ar fi fost bine, insa inca nu ma trezisem nici eu atunci din sentimentul ca este inca pentru nu se stie cat de mult timp  inca , iarna.Si nici pisicuta mea , care de obicei sta afara toata ziulica, insa de vreo cateva zile, doarme lunga in casa de pe la 4 dupa amiaza, cu mici pauze de cate o gustarica, ceva, pana a doua zi in zori de zi.

Insa acum, tot mai des ii aud pe cei din jur vad ca vorbesc de iarna la timpul trecut. Chiar daca va mai veni cate-o ninsoare, zic multi, nu ne mai speriem de ea. Sau :” a fost scurta iarna anul asta”. Sau : „am avut o iarna mai usoara fata de alti ani”.

A fost, am avut, lumea zice ca iarna  deja s-a dus :).Desi e abia februarie la jumatate. Hehe, alta data si la sfarsit de martie inca ningea. Asa ca nu se stie nici acum ce va mai urma.

Dar eu am inceput sa ies putin cate putin din starea de ascunsa sub plapuma, eventual la veioza, pe inserat,  cu vreo carte in mana (am gasit cateva pe gustul meu tot mai mofturos) si am debutat, iata cu cultivarea lufei. Care chiar ma bucur ca a dat semne de viata, fiind samanta de acum doi ani, nu eram sigura ca ar mai fi ceva viu in ea. Si cred ca ati inteles ca ogorul la care ma refeream in introducere , este numai o miniatura, jardiniera aflata la indemana mea. Vor mai urma…

 

Trandafir rosu urcator

In urma cu cateva zile am fotografiat trandafirul pus asta vara afara, sub borcanel, care acum da semne de viata si noua sperante ca ni s-ar fi prins o noua plantuta din mai vechiul trandafir pe care l-am avut frumos candva, si care acum abia mai face cateva flori pe vara, ascunse intr-un loc umbrit si aproape dat la o parte din cele cateva ramuri de maces uriase , dezvoltate, cred , din radacina trandafirului rosu. Am pastrat si macesul, ca nu se pot compara macesele de la maces cu macesele de la un trandafir, cand e vorba de recoltarea lor. Strangem in fiecare toamna cateva fructe de maces ca sa le folosim peste iarna la ceai, sunt pline de vitamine si recomandate impotriva racelii.

Dupa ce am pomenit aici despre el, mi-am amintit de niste poze facute  pe vremea cand era mandru si frumos, fotografii pe hartie. Si am zis sa le caut, sa incerc sa le aduc cumva pe calculator. Din cele cateva albume cu poze  pe hartie pe care le am eu, facute cu aparatele mele,  sub 20 de bucati , mari si mici, asa cum se intampla de obicei atunci cand cauti ceva , cea cu aceste poze cu trandafirul rosu era chiar ultima. Pana la ea, insa am avut ocazia sa revad pe toate celelalte facute fie acasa, cele mai multe acasa, fie in cele cateva excursii, putine la numar pe care le-am facut eu . Cand eram mica, eleva adica, in fiecare vara ma obisnuisem sa avem program cu familia , mama si tata, uneori si cu alte cunostinte, la mare si la bunicii din partea tatalui, care stateau pe langa Baile Felix. Pana acolo ne plimba tata cu masina pe diverse trasee, astfel incat pot spune ca am vizitat cu ei toata tara, iar vacantele la bunici sunt cele mai frumoase amintiri ale copilariei mele.

Apoi cand am mai crescut si nu am mai avut nici bunici, rareori am mai mers acolo si am stat mai mult acasa.

Intre timp ne mutasem de la bloc la curte si am avut tot mereu activitati prin curte si motive de a face din fiecare dupa amiaza sau timp liber motiv de relaxare in propria curte,  intr-un mediu curat, cum ni-l faceam si ni-l doream noi si linistit. Asa ca majoritatea pozelor vazute acum in albume erau de acasa si ma bucur ca a fost asa, ca am fost acasa, ca am amintiri cu familia mea intreaga, ca am ales sa stau aici, cu ai mei la toate evenimentele, in toate zilele, pentru ca in final doar asta conteaza. Sa stii ca ai fost aproape, ca ai fost cu ei si ca i-ai avut pe ei langa tine.

Asta a fost gandul pe care l-am avut vazand toate pozele de familie si cand spun familie, ma refer si la animalutele care au facut parte din viata noastra de zi cu zi si care putem spune ca au fost si ele parte din  familia noastra.

Si iata trandafirul pe care il cautam in pozele gasite in album:IMG_2222

Baiatul din fotografia de mai sus  a fost primul meu catel, Pinky, pe care mi l-am luat de ziua mea, cand am implinit 25 de ani. A fost caniche, nu stiu daca toti din rasa lui sunt asa ca el, dar din toti cateii pe care i-am avut pana acum, a fost cel mai inteligent . De altfel intr-o carte despre catei si ingrijirea lor, scrisa de Ioan Bud, sper sa nu ii fi gresit  numele, intr-o lista cu rasele de catei, din punct de vedere al inteligentei , rasa caniche era pe locul al doilea, dupa rasa Border Collie care era pe locul intai.

Pinky a fost un caine de nota 10. Cu totii l-am iubit si el ne-a iubit pe noi si ne-a ocrotit cat i-a stat lui in puteri.

 

Revenind la trandafirul rosu, mi-ar fi parut rau sa il pierd definitiv, desi poate nu e cel mai de soi trandafir , insa ne-a incantat la inceputul verilor cu infloriri abundente, doar o data pe an ce e drept , dar cu tulpini pline de flori .

Si pe masura ce scriam aici , mi-am amintit ca am mai publicat online candva, cand imi facusem blog pe blogspot si nu m-am descurcat prea bine cu administrarea lui, asa ca l-am abandonat si m-am trezit prezenta mai mult pe wordpress, am publicat si acolo doua poze cu el .

Pozele sunt facute tot de mine, probabil cu primul aparat foto digital pe care l-am avut si publicate pe blogul meu, pe care nu m-am mai uitat de mult timp :

http://gradinamea-in-toate-anotimpurile.blogspot.ro/

Cine stie, poate voi mai reveni acolo candva.